Evenimente, Externe, Opinii

Cenușăreasa din basmul străzii – diplomația română

Clivajul intern din România are deja efecte perverse asupra politicii noastre externe și, prin urmare, asupra viitorului nostru indirect.

Afluxul de ambasadori străini la Centrala MAE de pe Aleea Alexandru nu pare de bun augur: în timp ce diplomațiile unor state europene puternice pregătesc soluții împotriva momentului nefast al construcției europene și participă cu evaluări strategice la stoparea declinului proiectului european, diplomații români sunt siliți la a-și reduce rutina lor zilnică la narații care să explice confraților lor confuzi cauzele și miza sanguinică a noului război româno-român. Sunt sigur că mulți dintre ei se trudesc să găsească un staniol potrivit pentru a împacheta evaluările crizei etice de la București…

La 10 ani de la aderarea la UE, România se află în fața unei noi paradigme de politică externă, care ne găsește dezbinați și slabi. O paradigmă în care coexistă alienarea constantă a proiectului european, revenirea la sfere de influență care ne duc din nou prea aproape de Volga, figuri camuflate de conflict hibrid în vecinătatea imediată, ratarea unui Proiect Centenar care ar fi trebuit să catalizeze tot ceea ce a mai rămas onest și senin în această nesfârșită suferință, etică și epică, prin care trec românii etc.

Este nevoie de vitalitate națională pentru a depăși episoadele fierbinți care vor provoca diplomația românească în următorii doi ani, de la relația cu noul vecin comsomolist de la est la celebrarea fără prieteni a proiectului Centenar. Este nevoie de vitalitate națională pentru a contribui, așa cum partenerii noștri europeni în mod real așteaptă, cu soluții reactive și creative la declinul ideii europene, în forma ei actuală.

Toate aceste obligații de reacție trec acum în penumbră.

Modul modest, chiar lamentabil, în care sluțim diplomația și o punem astăzi la remorca unor interese politice mărunte, va alimenta și mai mult retorica celor care, în Europa, nu au în mod tradițional încredere în vocația noastră de partener. Modul modest, chiar lamentabil, în care unii subordonează politica noastră externă intereselor de partid de pe Dâmbovița, se va întoarce împotriva noastră. Împotriva tuturor.

Poate că avem nevoie, în anii care vin, grei și provocatori din perspectiva politicii noastre externe, de un ministru al afacerilor externe care să rămână departe de jocul politic din ce în ce mai fierbinte de la vârful politicii interne. Poate că avem nevoie, în anii care vin, de un ministru al afacerilor externe care să rămână neutru în confruntarea politică dintre stânga și dreapta la alegerile prezidențiale cu miros de upercut din 2019. În caz contrar, vom avea nu numai o diplomație slută, ci și una slugă.

În fine, a devenit limpede pentru oricine că avem două filosofii opuse de politică externă care se transmit simultan cancelariilor partenerilor noștri de dincoace și dincolo de Ocean: una care tratează actuala criză ca o confruntare între conduitele infirme și infame ale unei clase politice meprizabile și partizanii statului de drept, iar alta care vede în milioanele de români culți de pe străzi și în ambasadorii (lor) europeni o presupusă neputință cronică de a ceti câteva texte simple de lege (e drept, dezavuate între timp chiar de către autorii acestora).

Au mai fost, în ultimii ani, momente anecdotice în care diplomația noastră era obligată să circule către prieteni mesaje opuse, generate de gâlceava între Palate, însă acesta pare a depăși chiar anecdoticul.

Încerc cu toată străduința să îmi reprim tristețea de a crede că principalii actori politici ai teatrului ieftin de pe Dâmbovița sunt insensibili cu adevărat la interesele acestei țări. Și, sincer, depun eforturi colosale spre a nu cădea pradă cântecului de sirenă al acestei tristeți.

Este nevoie, în acești ani (doi ani uriași pentru copiii noștri), să ne folosim întreaga rezervă de morală și de creativitate pentru a păstra țara întreagă și puternică, cu toată apa otrăvită din fântâni pe care o parte din români o pregătesc pentru cealaltă. Chiar dacă și la acest joc (dihonia internă) stăm bine, poate că este timpul să ne mai temperăm zelul sinucigaș.

La nivelul diplomației române, câteva din soluții se conturează deja: un proiect Centenar care să includă în mod inventiv Basarabia și nordul Bucovinei, fără a irita în mod gratuit tancurile de flori de la granița estică; un proiect Centenar cinstit și responsabil, derulat cu prieteni din Europa și de peste Ocean; asumarea unei Președinții europene, în 2019, cerebrală, curajoasă și calibrată în raport cu provocările; consolidarea eforturilor de securizare politico-militară a flancului sudic al Europei; un ministru de Externe fie de notorietate publică (risc două nume: Dorin-Dumitru Prunariu și Emil Hurezeanu), fie din pepiniera MAE, care să nu (mai) lase diplomația în jocurile politice (încă și mai) cinice ce vor veni.

Dacă avem grijă de ea, ca în poveste, diplomația română poate produce nebănuite surprize frumoase: poate dansa la bal mai bine ca oricine (am văzut, din interior, și pașii ei bine aleși, nu numai rateurile). Deocamdată, în basmul cu Feți-Frumoși care nu o văd sau o caută spre a nu o găsi, alimentând iluziile ei cu povești tragicomice (cum că mai bine învățăm să citim decât să ne apărăm dreptul la opinie), ea e Cenușăreasa.

 

 

 

 

 

 

 

Despre Autor:

Dorin Popescu

S-a născut la Tufeni, județul Olt, la 18 aprilie 1970, într-o familie de dascăli. Este fost diplomat (cu misiuni diplomatice efectuate în Serviciul Exterior al Ministerului Afacerilor Externe al României – la Moscova, Cernăuți și Sarajevo), analist politic. eseist, critic literar și cadru universitar (lector la Universitatea Andrei Șaguna Constanța, Facultatea de Științele Comunicării și Științe Politice, unde a predat cursuri din ariile curriculare Comunicare și Relații Internaționale). A absolvit Academia Navală Mircea cel Bătrân și Facultatea de Litere și Teologie a Universității Ovidius din Constanța (profilul Litere, specializarea Limba Română – Limba Latină) și este doctor în Filologie, din 2012, cu teza Paradigma constituirii discursului literar la Constantin Noica (conducător de doctorat: prof. univ. dr. Mircea A. Diaconu, Universitatea Ștefan cel Mare din Suceava; primul conducător de doctorat, la Universitatea din București, a fost Marin Mincu). Este autorul cărții Noica. Bătălia continuă (Editura Ideea Europeană, București, 2013, debut în volum) și al volumului Figuri ale textului anteic (antologie de eseuri, texte critice, articole, publicată la aceeași editură, 2016). A publicat peste 100 de lucrări, studii, eseuri, recenzii, articole tematice, în diferite reviste culturale și științifice din România şi din străinătate și peste 25 de lucrări științifice în domeniul teoriei și criticii literare, este coautor de programe tematice şi cursuri universitare în domeniul relaţiilor publice si al istoriei şi discursului presei româneşti, la Universitatea Andrei Şaguna din Constanţa și deține premii naţionale de eseu şi critică literară (premii ale revistelor Timpul, Contrapunct, Dacia Literară, Marele Premiu pentru critică literară și eseu al Asociației Scriitorilor din Iași etc). A fost membru al Cenaclului de Marți din Constanța și al Cenaclului Mihail Sadoveanu. A lucrat ca jurnalist în presa locală (Constanța) și națională, scrisă și audio-vizuală. În prezent, publică periodic articole de geopolitică în presa centrală (www.contributors.ro) și locală (www.gzt.ro), precum și studii culturale, în publicațiile de profil. Principalele sale preocupări sunt legate de eseistică, politică externă, studii politice, studii culturale, istoria culturii, critică literară etc. Este căsătorit (soția, Dorina, este româncă din Cernăuți) și are trei copii (Gloria, Alexandru, Ștefan).

Lasă un comentariu