Oricine merge spre Delta Dunării, pentru un sfârșit de săptămână sau pentru mai mult, dacă portofelu-i este îndestulat, musai va trece pe la Cetatea Enisala. E un fel de must do pentru călătorul din zonă. Și chiar este o idee foarte bună, de apreciat, să cunoști o frântură din istoria țării tale. Asta dacă ai cunoaște-o. În realitate, în afară de a admira peisajul superb din jur, de a-i mulțumi lui Dumnezeu, fiindcă, printr-o adevărată și de netăgăduit minune, a pogorât duhul sfânt al asfaltului pe drumul spre Cetate, în afară de a te minuna la vederea încă-semeției zidurilor cocoțate tocmai pe vârful celei mai înalte coline, ei bine n-ai să afli absolut nimic. Ba, ceva ai să afli: ai să afli că pipi se face pe ruine, iar un căcuț moale și urgent se poate depune cu talent la baza ferită a unuia din turnurile de apărare pe jumătate dărâmate…

Prima impresie

În timp ce parcurgi șoseaua din comuna Enisala, spre Cetate, îți faci cruce cu limba-n gură (mâinile sunt pe volan): există indicatoare excelent plasate și arătând drumul corect. Se poate așa ceva în România? De trei ori semnul crucii cu limba, din nou. Se poate. Dai din cap mulțumit. Drumul… parfum. Poți și să adormi la volan. Lin, trasat cu talent. Peisajul este senzațional, pitonul de asfalt șerpuiește în urcare, îți vine să strigi: Austrie, rămâi sănătoasă, cucoană! Culmea, nu se intră cu mașina, conform obiceiului mârlănesc, împământenit în Romania, până în sala tronului. Ba chiar ești obligat să o iei la pas cel puțin 500 de metri, pe aleea de pe marginea coastei abrupte și, privind înspre râpa adâncă din dreapta, încerci să-ți închipui ce dement ar fi încercat să atace fortificația pe o pantă aproape verticală.

A doua impresie

În intrarea cetății e proptită, totuși o mașină. O Dăcioară albă, pe lângă care se învârte un nene. Vinde bilete: 3 lei. Cum, 3 lei? Te bufnește puțin râsul. Nici măcar un euro pentru singura cetate medievală din Dobrogea care este o atracție majoră? „Păi, da – se scuză oarecum omul – dar puteți cumpăra ceva suveniruri…”. Suvenirurile sunt pe bordul Dăcioarei: niște soldați metalici medievali, potriviți oriunde până la Barcelona și înapoi, urâți și scumpi, specia care se vinde în absolut orice vecinătate a unui castel mare-mic-nasol-frumos din România, niște vederi tâmpite, făcute parcă la strung și încă ceva nimicuri pe care, jur, nici nu mi le mai amintesc de interesante ce erau.

În fine, dai cei 3 lei și fugi de lângă Dăcioară. Cetatea, o splendoare. Zidurile bătrâne par, ciudat, neobosite. Turnul încă în picioare are semeția cavalerului bătrân, cu armura ciuruită, dar cu spiritul tânăr, încă rebel, capabil să mai dea o bătălie și cu norii de va fi nevoie. Nici urmă de ghid, desigur. Nu-i nimic, avem panou. Când am ajuns eu, astă vară, era cam în această poziție, adică împrăștiat pe jos, țintuit la pământ cu bolovani, ca să nu cumva să-l ia vântul și să-l arunce în vale. „Odată era în picioare” îmi explică situația, amuzant, un tânăr cu un rol deloc cert prin areal. Posibil copilul domnului cu Dăcioara? Există o posibilitate în sensul ăsta, ajungem și-acolo.

Nu ești la Râșnov, fraiere!

Asta e, te resemnezi, bine că ai citit, cu o seară înainte, pe sfântul internet, niște informații despre Cetatea Enisala, pe care le împarți cu dărnicie tovarășilor de drum. Indiscutabil, cu mult mai multă dărnicie decât panoul asasinat de vânt (sau de hoții de fier vechi, nu mi-a fost clar). Intri în cetate și-aici te lovește surpriza: vizitezi o coajă. Înăuntru nu e nimic. Ai crezut că Enisala e Râșnovul Dobrogei. Te simți un prostănac. Ești un prostănac! Mai admiri o dată peisajul. De fapt, e tot ce poți să admiri, fără să ai nevoie de un ghid, de un povestitor. Priveliștea e extraordinară. Înțelegi de ce au construit acolo fortificația. Totul se vede ca în palmă. Așezarea, Enisala, este, practic la picioare, se vede orice gâină ar mișca în vreo curte, iar lacul Sinoe și toate canalele navigabile îți sunt întinse în fața ochilor ca o hartă pusă pe masă. Este, cu adevărat. impresionant.

Oameni suntem, cu vezici, facem treburi mari și mici

A treia impresie. La baza a două bastioane prăbușite, alți vizitatori, înaintea ta, au depus căcuți voluminoși sau fugari, pe care i-au ornat cu hartii roz, șervețele, ambalaje de biscuiți mototolite. Fiindcă, da, nu există toaletă. Dacă te-a tăiat vreo grijă fiziologică, mergi pe urmele înaintașilor tăi de zilele trecute sau te ții și țopăi de pe un picior pe altul, spre hazul grupului care te îndeamnă să îți depui mesajul cald repede, la adăpostul unei pretinse fotografii de grup care să abată atenția celorlalți vizitatori. protestezi, reziști, îl revezi pe băietul care ți-a zis despre panou. Imposibil să nu știe unde e toaleta, fiindcă trebuie să fie una, nu?! NU. Dialog halucinant. „O toaleta aveți pe aici?” „Nu.” „Cum, nu? Dar, în clădirea aia mică de acolo ce e?” „E încuiată” „Clădirea? Păi, descuie! Doar n-o să mă piș pe marginea coastei!” „N-am cheie, nu știu unde e.” „Și noi ce facem?” Nici nu mai deschide gura, doar ridică din umeri.

Și așa constați că țara asta are tot ce-i trebuie, are peisaje de o frumusețe cutremurătoare, comori istorice unicat și tâmpiți cât cuprinde…

PS Știați că Cetatea Enisala, de fapt, nici nu se numește așa? Nu, nici măcar asta nu știm, dar dacă astfel a numit-o un turc într-o cronică târzie, iar satul de-alături se numește așa, noi de ce să ne mai obosim să căutăm în scriptele genoveze sau venețiene după adevăratul nume al frumoasei cetăți? Zi Enisala și ia-le 3 lei proștilor… Cetatea din Țara Tăntălăilor…