Pentru a-mi face clar mesajul de la bun început, citez din finalul Preambulului Rezoluțiunii Congresului General al Bucovinei, de la 18/28 Noiembrie 1918, adoptată în Sala Sinodală / Sala Unirii din Palatul Mitropolitan de la Cernăuți: Astăzi, cel dintâiu gând al Bucovinei desrobite se îndreaptă cătră Regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea desrobirii noastre.
Nu este nevoie de multă introspecție pentru a vedea dacă și astăzi, în 2016, sunt suficiente motive pentru ca românii din nordul Bucovinei să își fi păstrat miracolul de a lega nădejdi de clasa politică de pe Dâmbovița.
Avem nevoie de un efort uriaș de memorie pentru a ne aminti data ultimei vizite a unui înalt oficial român (șef de stat, premier, ministru de externe) la Cernăuți. În mod constant rămâne Bucovina în afara geografiei de urgență a vizitelor administrației de la București. Cel puțin 10% din români confundă în mod aproape organic Cernăuțiul cu Chișinăul, pe care oricum cu nesfârșită trudă ar ști a-l arăta pe hărți politice.
Ne ambetăm cu vorbe alese la 28 Noiembrie și pumnii patriotic ni-i batem în piept în discursuri înflăcărate de amvon. În timp ce românii noștri înstrăinați din Nord mai așteaptă și acum semnele unei iubiri pierdute. Încă nu avem o filială Cernăuți a nenăscutului Institut Cultural Român din Ucraina. Încă nu avem o statuie a lui Ștefan cel Mare și Sfânt la Cernăuți ori în Codrii Cosminului. Încă mai sunt, în plin secol 21, decapitate busturile lui Eminescu din Hliboca. Sala Unirii din Palatul Mitropolitan, astăzi clădirea Universității Naționale din Cernăuți (intrată de curând în patrimoniul UNESCO), este mereu închisă la solicitări de celebrare a unor evenimente festive (românești). Numai stejarul lui Ștefan din Codrii Volocăi ori statuia lui Eminescu din centrul orașului rămân, pentru românii nord-bucovineni, locuri de scurt popas în care își reînnoiesc jurămintele față de Țară. În timp ce în casele lor este din ce în ce mai frig. În timp ce numărul școlilor cu predare în limbă română se subțiază pe zi ce trece. În timp ce în bibliotecile lor, românești, regula de înnoire a fondului de carte face loc prioritar cărții ucrainene de istorie recentă.
Este nevoie de o politică externă mai responsabilă față de nordul Bucovinei, de un dialog bilateral mai spornic cu Kievul. De câteva zeci de ani, acolo se țese minciuna că politica presupus imperialistă a Bucureștiului vrea înapoi Cernăuțiul cu orice preț, în timp ce obiectivul prioritar al statului român rămâne și astăzi modest – păstrarea identității românești a celor care s-au născut acolo acasă, în vatra lor ancestrală.
Încă nu am folosit, cu instrumente optime, în relația cu oficialii de la Kiev, avantajul accidental de a fi parteneri de opinie în paradigma geopolitică post-Crimeea. Nu a urmat cu adevărat un reviriment al relației noastre bilaterale, așa cum naiv ne-am fi imaginat câțiva dintre noi. Evoluții încă neconsistente au avut loc doar pe linia deschiderii Biroului Consular din nordul Maramureșului istoric (Solotvino/Slatina), a intrării în vigoare a Acordului bilateral de mic trafic ori în planul simplificării regimului european de vize.
Voi/vom trăi cu adevărat un moment istoric când românii din Cerrnăuți vor putea veni fără vize în Suceava pentru a se reculege la mormintele strămoșilor lor comuni. În acel moment, de liberă vizită între frați, va lua sfârșit în plan simbolic al doilea război mondial, care ne-a îndoliat Țara.
De atunci încolo, va trebui să ne gospodărim iubirea. Trebuie să pregătim în mod responsabil și curajos cinstirea a 100 de ani de la Marea Unire din 1918. Iar pariul uriaș al Proiectului centenar este cum vom reuși să includem în acesta românii din Bucovina și Basarabia, mai ales în condițiile unor administrații ostile, acolo, Proiectului Centenar și a uneia opace lui aici, dincoace de Prut și Ceremuș. Cum vom reuși să punem pe harta festivă a omagierii Centenarului (spre a elimina orice lectură barbară, fie ea și accidental-eronată, subliniez că nu vorbesc despre reconfigurări teritoriale ori schimbări de granițe, ci de includerea obligatorie a românilor din toată vatra lor istorică în efortul de a celebra împreună un moment magic al trecutului nostru comun) Herța, Boianul și Cernăuțiul, Voloca și Storojinețul, Hliboca sau Fântâna Albă – acesta trebuie să fie gândul care să nu dea pace diplomaților noștri, de la București sau Cernăuți.
Avem nevoie de mici Titulești pentru a convinge administrația de la Kiev că o vizită a președintelui României la Herța, Mahala sau Boian, acum sau în 2018, ar fi una în logica istoriei și a bunei vecinătăți. Ar fi una de la care pot începe salturi uriașe în calitatea relației bilaterale.
Până atunci, măcar să nu uităm. Să facem loc Bucovinei în rugăciunile noastre. Să includem 28 Noiembrie și 27 Martie în calendarul simbolic al oricărei familii de români, alături de datele de naștere ale părinților ori fiilor noștri. Să cerem răspicat clasei noastre politice să iubească mai mult Bucovina decât o face acum (orb și surd). Să aprindem o lumină românească, astăzi, de ziua Bucovinei, pentru cei care, în Nordul ei, nu (mai) au parte de ea.
Să iubim Bucovina. Măcar astăzi. Să nu ne fie rușine s-o spunem. Cine uită nu merită. Nu merită să aibă trecut și nu merită să aibă viitor. Să bată clopotele în satele românești pentru românii care, în nordul Bucovinei, i-au așteptat pe (ceilalți) români aproape 100 de ani, în timp ce dincoace trudeam în a-i așteptam pe americani. Și unii și alții au uitat să mai vină.
Astăzi, cel dintâiu gând al Bucovinei desrobite se îndreaptă cătră Regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea desrobirii noastre.