Opinii, Politică

Cu ideologia la cișmeaua cailor

Îmi amintesc de o fază (pe care cred că am mai povestit-o cu mult timp în urmă). La finalul anilor 90 am făcut parte dintr-o asociație de arte și litere (ASALT). Printre altele noi am avut și un proiect „Inima dintre ape” în care am documentat localități și oameni din Dobrogea. Am primit și finanțare, ceea ce nu era tocmai de colea. Iar eu eram parte din echipa care a mers la drum.

Am ajuns și la Niculițel. Vară, căldură, liniște. Eram chiar în centrul localității, la o răscruce de unde drumurile duceau fie către basilica paleocreștină din secolul 4, ridicată peste un mormânt de secol 3, fie către biserica Sf. Atanasie, monument de secol 13, fie către Mânăstirea Cocoș, din prima parte a secolului 19.

Stăteam acolo, șase orășeni osteniți, dar veseli și cumva surescitați, trei băieți și trei fete, constănțeni cu studii pe la București și cu burse pe-afară (unii dintre noi), pălăvrăgeam și ne miram de felul în care fiecare drum pare să ducă spre o epocă și cum fiecare epocă e marcată atât de religios. Tot la răscruce era, evident și crâșma satului.

Fiindu-ne sete, ne-am dus la o cișmea așezată chiar în drum. O cișmea lungă, din ciment, în care apa curgea din câteva țevi într-un jgheab. Ne-am aliniat și am început să bem. Un bărbat din comună, a venit agale dinspre crâșmă, s-a oprit lângă noi și ne-a zis cu un fel de uimire: „De aici beau caii!”

Ne-am oprit toți! Ne „adăpaserăm” deja temeinic, ne spălaserăm pe fețe și pe brațe. Ne-am privit și l-am privit ca și cum ne prinsese cineva cu nădragii-n vine. „Caii?” „Da, caii!” Deja începuserăm să ne spunem (nu tocmai convinși) că nu-i bai, că a bea după un cal nu e chiar rău, că e un animal curat, nobil, abureli de gen, când l-am văzut pe om aplecându-se tacticos, bând apă cu poftă, spălându-se pe mâini și pe gât, pentru a se răcori. Ne-am prins că ne luase peste picior. Am început să râdem, dar el nu a râs cu noi! Doar ne-a privit cu ironie și cu un fel de condenscență, și s-a îndepărtat spre crâșmă pentru a râde cu cei de-acolo. Fuseserăm ca un pariu pe care l-a câștigat. Treaba asta nu ne-a supărat, dimpotrivă, dar a arătat limpede că nu ne aflam doar la o răscruce de drumuri, ci și de mentalități.

Umorul este o formă de codificare a unui fel de a gândi. Noi nu ne-am prins de umorul locului. Iar asta ne-a făcut să picăm de fraieri. A permis să fim „victimele” sigure ale umorului cu pricina. Eram niște venetici, niște ong-iști rupți de context, nu doar prin hainele noastre de orășeni curăței, nu doar prin pălăvrăgeala cu pretenții intelectuale, nici doar prin extazul estetic în fața concluziilor noastre de bibliotecă, eram niște venetici ÎN PRIMUL rând pentru că nu puteam decodifica ironia în limbajul local. În sintaxa unui tip de gândire specifică.

De ce scriu asta? Ei bine, mă gândesc că de-aia pierde azi stânga, într-un efect de Domino. A rămas „venetică”. A avut pretenția de a schimba lumea, refuzând să o mai și cunoască. A ignorat un fel de a gândi. A exhibat „multiculturalismul”, ignorând taman particularul. A elogiat și particularul, dar forțându-l să se supună unei toleranțe globaliste, impuse de sus, intransigent. Omului ăla care a râs de noi că bem apă „după cai”, nu-i poți impune prea simplu faptul că refugiatul musulman trebuie primit bine în comuna lui. E cam greu să-i explici la răscrucea dintre trei biserici vechi de secole, că un cuplu gay are dreptul de a se căsători. Nu zic că e imposibil, spun doar că e dificil. Și foarte delicat. Și cere timp.

Și până nu te prinzi de felul în care el glumește și de felul în care el te privește, să te aștepți ca atunci când apari în mijlocul drumului, cu are de puștan priceput la toate, care „știe mai bine” decât el cum e viața și cum e rostul lucrurilor, apăi să te aștepți să te trateze ca pe un venetic de care va râde la crâșmă, cu bătrânii satului.

Căci de-aia pierde stânga cea spilcuită, bursieră-n toate cele și degrabă moralizatoare: pentru că, la naiba, a băut apă după cai! Doar că nici acum nu s-a prins că e „luată la mișto”!

Despre Autor:

Lasă un comentariu