Opinii

Despre forța de-a merge mai departe

Îi compătimesc pe cei care-şi fac viaţa un chin, înrobiţi în munci inutile, în responsabilităţi aberante, eternizându-se-n formalisme, repetându-şi obsesiv aceleaşi clişee verbale, ca şi cum au fost programaţi să se autopedepsească, pierzându-se-n hârtii ce îndobitocesc, creându-şi singuri iadul, plângându-şi de milă şi dând vina pe soartă. Iar în spatele oricărei manifestări de acest gen stă teama. Teama de sistem, teama de şefi, teama de gura lumii, teama de sărăcie, teama de viaţă.

Principala responsabilitate ar trebui să fie faţă de spirit. Hrana şi bucuria spiritului să fie prioritare, de aici decurgând apoi toate. Dar ei sunt adulţi „responsabili” care n-au timp de prostii precum „Micul Prinţ”, considerând-o, eventual, o carte pentru copii, cu toate că-s prototipul anumitor personaje de acolo; oameni ce uită de lucrurile cu-adevărat importante-n viaţă, ei fiind serioşi, scorţoşi, neavând timp să privească un apus sau un răsărit, că doar nu le rezolvă astfel de lucruri problemele. Ei nu au timp s-asculte un Bach, un Rachmaninoff sau orice altă muzică care i-ar putea bucura, nu au timp nici măcar de-o meditaţie sau de-o rugăciune, nu au timp să  mai citească o carte, fiind foarte ocupaţi.

Toţi avem probleme mai mari sau mai mici, dar ne găsim mecanisme interioare care să ne dea forţa de a merge mai departe. Cum ar spune Domnul Profesor Ioan-Mircea Popovici, „fără bucurie, niciun pas”. Mama, la vârsta sa respectabilă, pentru a uita de varii probleme, face treabă cântând. Eu însămi mă hrănesc, la un anumit nivel, cu muzică, cu cărţi, scriind sau fotografiind. Nu aş putea să predau, nu aş avea forţa să merg mai departe, dacă mi-aş hrăni sufletul doar cu hârţoagele aberante de la şcoală sau cu varii platforme virtuale din învăţământ, în care rişti s-ajungi plafonat, uitând de spirit, de hrana sa. Dar vorba lui Arsenie Boca: „nimic mai greu, nimic mai periculos decât să te lupţi cu îngustimea şi cu formalismul”.

Am întâlnit oameni cu multe frici, pentru care primau datoriile de faţadă, cele şubrede, nefolositoare-n adevăr, răpitoare de timp. Gura lumii e slobodă, nu ne putem mula după părerile celor din exterior, păreri contradictorii cel mai adesea. Contează, în adevăr, cum ne vedem noi pe noi însine, cum ne simţim noi cu noi înşine, atunci când avem un moment de sinceritate şi apropiere lăuntrică. Vom da Cezarului ce-i al său, dar nu absolutizându-l, nu încurajând îndobitocirea pe care sistemul şi-o doreşte, nu secătuindu-ne, nu fără a lăsa timp pentru sufletul nostru. Căci nu aceasta e responsabilitatea adevărată, nu cea impusă de sistem, ci cea impusă de conştiinţa noastră, de acea voce interioară care nu dă greş niciodată. E acea voce dumnezeiască ascunsă adânc în fiecare.

Şi-apoi, ce vom dărui celor din jur, dacă noi înşine suntem storşi de bucurii, uscaţi şi nehrăniţi cu cele consistente, cu cele durabile-n timp?

Sau cum ar spune Socrate: „fereşte-te de goliciunea unei vieţi prea ocupate”, tu însuţi riscând astfel a ajunge gol şi searbăd.

Despre Autor:

Ioana-Steluța Manea

Lasă un comentariu