Deseori, în timpul cursurilor sau seminariilor încerc să-mi îmi imaginez ce reacție ar avea „un om simplu” la auzul problemelor [sic!] dezbătute în sală… sau în câte minute s-ar închide anumite facultăți dacă ar veni cineva din conducere în inspecție. Desigur, nu sunt naiv. Știu că sunt interese la mijloc, că așa ceva nu este posibil din mai multe motive. Totuși, gândul ca un „om simplu” (a se remarca sarcasmul) să nimerească în miezul unei discuții aprinse la un seminar este încă tentant. Spre exemplu, mă gândesc ce reacție ar putea avea un individ când s-ar lovi la un seminar de următoarea dilemă: „avem în mână un măr, mărul e compus din atomi: ținem în mână mărul sau niște atomi?” – ce i-ar trece prin cap când și-ar aminti că există conferințe finanțate în cadrul cărora se dezbat astfel de [pseudo]probleme?
Dacă este să vorbim despre filosofie… am impresia că filosofii se închid de bună voie în așa-zisul turn de fildeș, de unde scuipă venin spre „vulgul incult, ignorant, incapabil să-i înțeleagă”. Nu neg importanța filosofiei academice, dar mă întreb care este rostul miilor de texte scrise pe aceeași temă (ce nu rareori nu mai are nici o relevanță sau aplicabilitate în zilele noastre). De ce se încearcă atât de mult resuscitatea unor concepte despre lume din zona filosofiei, când avem fizica modernă care ne poate povesti mult mai clar despre atom și cum e alcătuită lumea. De ce nu mai are filosofia deschidere spre un public mai larg și care e rostul conferințelor filosofice la care sunt prezenți mereu aceiași oameni care fac parte dintr-un cerc închis de intelectuali [sic!].
Problema care se naște în urma izolării „culturii de calitate” este că le permite șarlatanilor să se înfiltreze în societate, să-și vândă teoriile aberante – și acest lucru facilitează apariția unor cărți bestseller de toată jena. În acest sens, probabil că filosoful are într-adevăr un rol mesianic în societate. Modelul socratic de a face filosofie mi se pare absolut esențial [pe lângă activitatea academică], căci este nevoie de o punte, un intermediar între „profan” (omul lipsit de cultură) și așa-zisul intelectual rafinat. Dar atâta timp cât dezbatem [pseudo]probleme, cât facem din filosofie o chestiune cu circuit închis, nu ar trebui să ne mirăm că apare tot mai frecvent întrebarea: „la ce bun filosofia”? Dar vânătoarea de conferințe este prezentă peste tot în mediul academic, toți vor cât mai multe recunoașteri, acreditări și publicații în reviste de specialitate (pe care le citesc tot ei, sau oamenii din mediul respectiv), iar „filosofia ca mod de a trăi” sună ca o glumă proastă (apropo, cine-mi dă o diplomă care să dovedească că duc un mod de viață stoic? ce, nu se reduce totul la diplome, conferințe, eseuri publicate în reviste de specialitate și recunoașteri?!).