Opinii

Filosofie academică și masturbări intelectuale

Deseori, în timpul cursurilor sau seminariilor încerc să-mi îmi imaginez ce reacție ar avea „un om simplu” la auzul problemelor [sic!] dezbătute în sală… sau în câte minute s-ar închide anumite facultăți dacă ar veni cineva din conducere în inspecție. Desigur, nu sunt naiv. Știu că sunt interese la mijloc, că așa ceva nu este posibil din mai multe motive. Totuși, gândul ca un „om simplu” (a se remarca sarcasmul) să nimerească în miezul unei discuții aprinse la un seminar este încă tentant. Spre exemplu, mă gândesc ce reacție ar putea avea un individ când s-ar lovi la un seminar de următoarea dilemă: „avem în mână un măr, mărul e compus din atomi: ținem în mână mărul sau niște atomi?” – ce i-ar trece prin cap când și-ar aminti că există conferințe finanțate în cadrul cărora se dezbat astfel de [pseudo]probleme?

Dacă este să vorbim despre filosofie… am impresia că filosofii se închid de bună voie în așa-zisul turn de fildeș, de unde scuipă venin spre „vulgul incult, ignorant, incapabil să-i înțeleagă”. Nu neg importanța filosofiei academice, dar mă întreb care este rostul miilor de texte scrise pe aceeași temă (ce nu rareori nu mai are nici o relevanță sau aplicabilitate în zilele noastre). De ce se încearcă atât de mult resuscitatea unor concepte despre lume din zona filosofiei, când avem fizica modernă care ne poate povesti mult mai clar despre atom și cum e alcătuită lumea. De ce nu mai are filosofia deschidere spre un public mai larg și care e rostul conferințelor filosofice la care sunt prezenți mereu aceiași oameni care fac parte dintr-un cerc închis de intelectuali [sic!].

Pot să înțeleg ideea de cerc literar sau cenaclu, dar în același timp mi s-ar părea de-a dreptul ridicolă o conferință despre stoicism în cadrul căreia să fie prezenți aceiași oameni dornici de a-și mai adăuga în palmares o conferință, care șed cu burțile lor mari în scaune confortabile.  De asemenea, mi se pare irelevant faptul că discut despre etică și morală, dacă eu sunt un individ ce duc o viață haotică. Iar în final, dacă accept ideea conform căreia fiecare discuție este menită să mă ducă spre un punct în care eu să am un intelect rafinat, nu pot să nu mă întreb ce se va întâmpla după ce ating acel punct. Voi ajunge „maestru în Platon sau Seneca” [sic!], și la rândul meu voi instrui alți „profani” în tainele filosofiei, pentru ca ei la rândul lor să facă același lucru – adică mediul academic este un circuit închis. Or „cunoașterea de dragul cunoașterii” este o aberație, iar cultura daca nu are un țel precis, devine o simplă acumulare de cunoștințe. Și de ce să-i plictisesc pe niște oameni ajunși la o vârstă înaintată cu eseurile mele despre „viața bună”, când ei l-au recitit pe Platon de 50 de ori; când sunt oameni care ar putea beneficia de pe urma unor sfaturi, care n-au avut norocul sau resursele financiare necesare să se înscrie la o facultate.
În fine, dacă oamenii de știință și intelectualii și-ar canaliza [mai mult] atenția înspre „omul simplu”, probabil nu ne-am mai confrunta cu multe din problemele pe care de altfel ei le dezbat în fotoliile lor calde din sălile de curs. E frumos să vorbim despre altruism, dar cred că și mai frumos ar fi să-l punem în aplicare. Or mulți intelectuali se rezumă în general la discuții, la texte scrise într-un mod cât mai greu de digerat (dacă se poate cu 5 trimiteri la alți autori într-o singură propoziție, cu citate în germană, greacă etc.). În sensul acesta, cea mai potrivită sintagmă pentru acest gen de manifestări ar fi  „masturbarea intelectuală” – adică un grup restrâns de oameni vorbesc despre [pseudo]probleme într-un limbaj cât mai sofisticat (dar adesea lipsit de substanță), îndreptându-se spre un mare nimic.  Și este de-a dreptul aberant să pretinzi că ești un filosof cinic, atâta timp cât singurii oameni pe care-i mustri cu privire la anumite aspecte morale sunt din aceeași pătură socială – i.e. mesajul tău ajunge doar la urechile unui grupuleț de 10 oameni care sunt capabili să te înțeleagă. Tot acest mod de a filosofa este un fel de „eu te aplaud pe tine, tu pe mine, mai facem niște glume pe care doar noi între noi le înțelegem, și suntem filfizoni…ăăă, pardon, filosofi.”

 

Problema care se naște în urma izolării „culturii de calitate” este că le permite șarlatanilor să se înfiltreze în societate, să-și vândă teoriile aberante  – și acest lucru facilitează apariția unor cărți bestseller de toată jena. În acest sens, probabil că filosoful are într-adevăr un rol mesianic în societate. Modelul socratic de a face filosofie mi se pare absolut esențial [pe lângă activitatea academică], căci este nevoie de o punte, un intermediar între „profan” (omul lipsit de cultură) și așa-zisul intelectual rafinat. Dar atâta timp cât dezbatem [pseudo]probleme, cât facem din filosofie o chestiune cu circuit închis, nu ar trebui să ne mirăm că apare tot mai frecvent întrebarea:  „la ce bun filosofia”? Dar vânătoarea de conferințe este prezentă peste tot în mediul academic, toți vor cât mai multe recunoașteri, acreditări și publicații în reviste de specialitate (pe care le citesc tot ei, sau oamenii din mediul respectiv), iar „filosofia ca mod de a trăi” sună ca o glumă proastă (apropo, cine-mi dă o diplomă care să dovedească că duc un mod de viață stoic? ce, nu se reduce totul la diplome, conferințe, eseuri publicate în reviste de specialitate și recunoașteri?!).

Athanor

Despre Autor:

Lasă un comentariu