Unul dintre cele mai mari complexe monastice ortodoxe din lume, al doilea după Athos.

Am decis să încep redactarea impresiilor asupra întregii experiențe elene cu Meteora. Deși este ultimul obiectiv turistic vizitat, în ultima zi, a fost, din punctul meu de vedere, apogeul întregii excursii. Meteora este un complex ortodox cu 24 de mănăstiri, schituri și chilii, construite începând cu secolul al XI-lea. Este al doilea ca mărime și importanță după Muntele Athos. Prima mănăstire, însă, a fost întemeiată prin secolul XIV de monahul Atanasie. El a clădit lăcașul cult pe o stâncă ce se ridică 613 metri metri deasupra nivelului mării și tot el a ales numele Meteor, pentru că mănăstirea părea suspendată între cer și pământ. De atunci a rămas numele întregului complex.

La poalele acestor stânci impresionante stă întinsă așezarea Kalambaka, pe câmpia tessaliană, unde curge râul Pinios. Peisajul îți taie respirația încă de când apuci calea serpentinelor. Din depărtare, cele aproape o mie de formațiuni muntoase apar ca o pădure de stânci. Geografic vorbind, fenomenul este unic în lume.

Am făcut popas în mai multe puncte strategice și la mai multe mănăstiri, însă am dedicat timp special pentru a vizita Marele Meteor. Sincer, privind minunăția, oricine s-ar întreba cu câtă trudă a fost posibilă construirea mănăstirilor pe acele vârfuri de stâncă, mai ales acum zece secole. Cert este că am urcat 250 de metri pe trepte. Foarte obositor urcușul pentru că treptele sunt neregulate, iar vântul și aerul rece îmi înțepa plămânii de fumător.

Ajunși sus, am vizitat întreaga mănăstire. Din păcate, unde era mai frumos nu am avut voie să facem poze. Acolo stau expuse obiecte și haine monahale vechi de sute de ani, tablouri, fresce, icoane și manuscrisele în care zac așa-zisele legi care stau la baza fenomenului monastic născut în această sălbăticie încă din secolul XI. Ciudată a fost, însă, camera cu cranii și oase care aparțin călugărilor ce au trăit la Meteora. Foarte straniu.

Complexul monahal grecesc Meteora este cel mai impresionant loc în care am fost vreodată. Îmi venea să fac poze din pas în pas, din toate unghiurile, în sus și în jos, numa-numa’ să pot reda sentimentul de a fi acolo. Asta, desigur, nu e posibil, mai ales că energia locului nu poate fi transmisă prin imagini. Și fiind la sute de metri deasupra pământului, chiar simțeam că sunt în nori, departe de tot și toate. Liniște, aer curat, natură sălbatică, am rămas fără cuvinte. M-am încărcat numai imaginându-mi ce aș simți acolo, în cer, în timpul unei furtuni cu tunete și fulgere.