Cultură, Interviu

„Îi priveam pe toți cu o comoară în suflet!” – interviu cu profesorul Ioan-Mircea Popovici

Ioan-Mircea Popovici, născut în 1947, la Arad, este un autor din zona scrierilor de graniţă. 
Format ca matematician la Universitatea de Vest din Timişoara, („Oraşul Rozelor, al celebrei formaţii Phoenix şi locul de naştere al copiilor, Dorin – Mircea şi Ioana -Dina“, precum îi place dânsului să spună), specializarea-n Analiză Matematică o continuă cu partea cea mai modernă din Analiza Funcţională, în Şcoala Academică a lui Romulus Cristescu din cadrul Universităţii Bucureşti. Preocuparea de bază o reprezintă descoperirea metodelor de educaţie cetăţenească prin matematici şi voluntariat. Este autorul rubricii „Scara lui Escher“ din revista Tomis, precum şi autorul cărţilor „Voiajul“, „Omul-Chip al sacrului“, „Toamna, ca şi ploile, vine de la Histria“. Scrie mai multe poveşti, simultan. La ora actuală lucrează la „Cartea Dorrei“ care se doreşte a fi o carte la fel de frumoasă şi educativă precum „Micul Prinţ“.

Cărţi de matematică sunt multe în Seria „Capitole de matematici superioare“: „Analiză matematică. Structuri fundamentale“, Editura Muntenia, 1993, „Matematici speciale şi metode numerice“, Editura Muntenia, 1995, „Probleme de matematici speciale“, Universitatea Maritimă, 1998, „Matematici pentru ingineri şi economişti“, Editura Nautica, 2005, „Speciale, probabilităţi şi statistică“, Editura Nautica, 2007, „Îndrumar interactiv de matematici superioare“, Editura Nautica 2011 etc.

Expoziţii text Imagine: Stradela vântului, (C.S.), 2004, Fragment de Infinit, (C.S.), 2003, Zăpada mieilor, (C.S.), . 2001-2002, Eclipsa, 1999-2000 (Cafeneaua Scriitorilor)

pp

Înainte de a începe interviul, Domnul Profesor mi-a spus: „M-am născut în chip miraculos, la 8 luni, când mama a căzut cu mine de pe o scară. Amprenta scării a rămas în sufletul meu. Poate de aceea, în ale mele matematici apar funcţiile măsurabile cu ajutorul funcţiilor în scară, iar scrierile mele apar ca o scară dublă. Iniţialele mele pune-le Y.M.P. Aşa s-a născut Tympul, din litera (Y), a amicei Yourcenar. Când Y a deschis braţele la maxim, a apărut T-ul. Apoi, o serie de consecinţe…

Îmi exprim speranţa că vei face nodurile năvodului unei pescuiri minunate şi eu voi găsi cele mai bune seminţe, care nu vor cădea nici pe lângă cărare, nici pe piatră, nici între spini, ci vor cădea pe ogorul  roditor din Peninsula Rodador.“

Ioana-Steluţa Manea: V-am văzut prima dată, la sfârşitul anilor ’80, pe holurile liceului „Mircea cel Bătrân“. Dumneavoastră eraţi un profesor remarcabil, iar eu, elevă. Cum au fost acei ani, în care eraţi profesor de matematică la cel mai bun liceu din Constanţa?

Ioan-Mircea Popovici: Pentru mine, ca matematician, specializat în SLOT (spaţii liniare ordonate topologice), revenirea din mediul universitar într-un liceu a fost ca o risipire o orzului pe gâşte. Norocul meu că am întâlnit oameni minunaţi, care m-au înconjurat cu toată dragostea şi încrederea lor. Era perioada în care îmi apăreau articole despre Ultraproduse Universale în „Mathematica Japonica“. Ion Băraru făcea lucrul acesta public, cu mândrie şi admiraţie, aşa cum fac şi eu acum cu performanţele lui în Concursurile NASA. Destinele oamenilor se împletesc armonios, când ele apar pe-un portativ în care fiecare om vine cu un motiv şi oamenii ţin cont unul de celălalt. De fapt acesta este secretul unei şcoli care deschide perspective viitorilor specialişti, cu accentul pe caracter şi vocaţie.

Nea Angelo, directorul liceului, îmi strânsese într-o clasă 47 de elevi. Era clasa de la etajul I, de pe colţ, sub formă de amphiteatru. Mai târziu, în clasa aceea s-au făcut filmări pentru filmul „Luminile din larg“, un fel de „Liceenii“ în care jucam rolul profesorului care comunica subiectele pentru olimpiada de matematică.

Cu excepţia unei clase, mă iubeau toate clasele. Clasa care nu mă iubea avea-n ea câţiva turnători, din familii cu securişti. Cancelaria era cu tot felul de oameni. Consiliile profesorale erau un adevărat spectacol. Nu mă întind la discuţie, dar aveam o plăcere să o scot din sărite pe tovarăşa de viaţă a primului secretar. De exemplu, într-o zi, l-am trimis acasă pe „genialul ei fiu“ pentru că folosea calculatorul la jocuri, ţinându-l ocupat, în vreme ce Sabina Zurac (o elevă genială, acum este universitară, neurochirurg), pregătea o lucrare de comunicări ştiinţifice, în colaborare cu Moscu Simona. Îmi aduc aminte lucrarea: „Critica literară cu ajutorul calculatorului“. A doua zi, Doamna Memet, adjuncta lui Nea Angelo, mă ia la o ţigară pe hol şi, disperată, mă întreabă:

-Ce-aţi făcut?

– Nu stiu, la ce vă referiţi? Nici nu dă săraca femeie să răspundă, că apare baroneasa roşie, ca o vrabie zburlită, ieşită din baltă.

– Tovarăşe Popovici, vă credeam un profesor echidistant, dar văd că faceţi discriminări. Ieri spunea băiatul meu că l-aţi ridicat de la calculator ca să lucreze domnişoarele.

– Da, Doamnă. Şi, mai mult, l-am trimis acasă. I-am spus să revină când va avea o temă de cercetare. Pentru că nu folosim calculatorul la jocuri.

– Dar cine vă credeţi dumneavoastră să faceţi critică literară cu calculatorul? Vedeţi, Doamnă? o întrebă pe adjuncta directorului.

– Vede, cum sa nu vadă, a intervenit Nea Angelo.

– Şi rămâne cum a hotărât Domnul Profesor, a tras concluzia, cu tot curajul de care-a fost în stare, Doamna Memet.

pp1

I.S.M.: Unde aţi predat înainte şi cum au fost primii ani în învăţământ?

Y.M.P.: Unde puteam începe mai bine altundeva decât în Viile Noi, un cartier în care ajungeam cu maşina magică numărul 7, la Şcoala Generală numărul 18, şcoală de tip nou, cu directoare tipicară. Venisem în Constanţa la 24 de ani, ca un Călăreţ pe plaja cu suflet. Cu o valiză de campanie, m-am dus direct în cartier. Câinii m-au luat la întrebări, am stat de vorba cu ei, ajungând la şcoală înconjurat de câini şi de gură-cască.

O adevărată trilogie, primii trei ani de învăţământ. Primul an, (1971) este anul în care, la clasa a V-a, îl întâlnisem pe Caranica. Era-n clasa mea, unde eram diriginte. Caranica era al treilea an în clasa a V-a. O clasă din care ieşeau profesoarele plângând că nu pot să-şi ţină orele. Caranica era crescut de bunici, abandonat de mama lui. Nu ştia tabla înmulţirii. I-am spus şefului clasei:

-Brane, nu mai pupi niciun 10 la mate până nu ştie Caranica tabla înmulţirii.

Ora următoare, Caranica, bâtă.

-Brane, ai nota 9.

-Dar nu ţine minte, domnule diriginte.

-Cum sa nu ţină minte? Caranica?

-Nu ţin minte, domnule diriginte.

-Lasă chestia asta, că n-ai de ţinut minte nimic. Uite ce simplu este: unu ori unu fac unu. Ia spune şi tu. Unu ori unu?

-Unu, domnule diriginte.

-Unu ori doi?

-Unu.

-Nu te grăbi. Ascultă ce spune îngerul meu şi ascultă de el. Şi reluăm: doi ori unu este doi. Trei ori unu este trei…

Şi Caranica s-a prins repede la înmulţirea cu unu. Acum, pentru ora următoare, faceţi înmulţirea cu doi… Peste câţiva ani mă caută Caranica.

-Cu ce te ocupi?

-Sunt chelner la Internaţional (actualul Rex)… Şi dacă nu treceam de tabla înmulţirii, vă daţi seama că nici chelner nu eram…

În plus, îl pusesem şef cu disciplina pe clasă. Cum mişca unul în front, cum Caranica se uita urât la el. Şi-au intrat profesoarele în simpatie pentru clasă şi diriginte…. Cu alte cuvinte, tema echipajelor şi-a ajutorului colegial mi-a apărut de pe vremea începuturilor…

De la profesor în Viile Noi, până la doctorat nu mai este mult, doar 6 luni de armată la Medgidia, copiii cu grădiniţa şi începutul scolii, şi un an la Liceul Ovidius.

 Mare noroc am avut că-i priveam pe toţi cu un talent, cu o comoară în suflet, doar că rămânea ca fiecare să-şi descopere această comoară…

foto

I.S.M.: V-a plăcut matematica de când eraţi copil? Şi cum aţi ajuns profesor la Liceul „Mircea cel Bătrân“?

Muzica a fost prima mea pasiune, apoi sportul şi arta. Matematica şi poezia simbolisticii matematicii, a patra pasiune. Toate celelalte pasiuni au rădăcini în primele patru, un fel de „roza pasiunilor“.

Noi eram trei, sora mai mare, fratele şi eu, la trei ani după fratele meu pe care-l consider geamănul dintr-un motiv cu totul special şi tainic. Ce bătaie a primit fratele meu că mi-a furat de-acasă certificatul de naştere ca să mă însor! Eram în anul I de facultate, în luna mai. Peste 17 ani, când şi-a făcut actele să plece la New York, iar securitatea Marinei Militare îmi cerea să nu fiu de acord cu plecarea sa, a fost rândul meu să fac un sacrificiu, în ciuda organelor. Astfel am ajuns la Liceul „Mircea cel Bătrân“, după ce predasem la Academia Militară „Mircea cel Bătrân“. Era periculos să am frate în America şi să am contact direct cu studenţii marinari. Mi s-a oferit Centrul de calcul al Marinei, astfel fiind mai puţin periculos în contact cu planurile secrete de apărare, decât cu conştiinţa tinerilor. Nici nu mă mir că o astfel de politică a dus la căderea sistemului. Din păcate, încă ne găsim într-un sistem defect, cea mai mare greşeală fiind aceea că educaţia se află în acest sistem virusat, la care se adaugă criza valorilor. În Centrul de calcul al Marinei aveam intrare liberă. Dar n-am acceptat oferta de-a mă angaja acolo. Am ales Liceul „Mircea cel Bătrân“, deşi-n liceu nu erau doar profesori de valoare. Accidental mai apărea soţia unui prim-secretar, câte un inspector de specialitate servil, până la penibil.

La o şedinţă, trebuia să le vorbesc despre „materialitatea lumii“ şi le-am vorbit despre armonia din natură, despre perfecţiunea mugurilor pe o creangă a oricărui copac, despre pasul de aur din spirala melcului. În încheiere am spus: „trebuie să fii un mare ignorant sau nebun, să crezi că acestă ordine a apărut din haos.“

I.S.M.: În prezent, sunteţi Profesor universitar, din ’90, la Universitatea Maritimă din Constanţa. Ştiu că aveţi metode inedite de predare, metode prin care interacţionaţi cu studenţii nu doar la cursuri, ci şi pe internet, sfătuindu-i să colaboreze între ei, proiectând spiritul matematicii în tema echipajelor. De asemenea, în colaborarea cu ei, nu lipsesc metaforele din lumea dumneavoastră poetică: „Am dat drumul la bilă“, „Şah cu hazardul“, „Scara fără nume“, „Lecţia albinarului“, „Plaja cu suflet“, „Treptele piramidei“ etc.

Pe blogul Dumneavoastră, intitulat „Profesorul“, le scrieţi astfel:

„Ajutaţi-vă între voi, nu vă risipiţi talentele, învăţaţi din toate greşelile! Cine învaţă din greşelile altora este cu un cap mai deştept decât cei care nu învaţă din propriile greşeli. Identificaţi-vă slăbiciunile şi construiţi cu ele un turn de apărare. Un sfat prietenesc: faceţi-vă adrese de studenţi. Nu cochetaţi cu fonflerismul şi gangsterismul…După adresă se vede pe unde zboară gândul… cine nu-i interesat, nici noi nu-l forţăm…“

Cum vedeţi dumneavoastră matematica, de reuşiţi să o proiectaţi până şi-n cele mai banale activităţi? Şi în ce constă, practic, acest voiaj cu studenţii dumneavoastră de la Marină?

Y.M.P. : Matematica este o lume vie de simboluri, în care noţiunile abstracte, dacă înveţi să le deschizi, au, fiecare, un sunet special. Acesta este şi motivul pentru care apare mereu întrebarea: „cum îţi sună aceasta”?

Începutul rostogolirii bilei cunoaşterii, pe scara fără nume, l-am făcut cu „unitatea imaginară”. Evident că sună foarte poetic, de vreme ce-i vorba de „imaginar”.

Matematica-i o ştiinţă în care principala acţiune este căutarea. Mereu căutam ceva-n matematică. Şi-n căutarea aceasta, descoperim şi câte ceva din frumuseţile ei, dar, mai ales, ne descoperim limitele şi deschiderile. Spiritul matematicii este în fiecare clipă a vieţii. Conştientizăm aceasta doar în momentul în care vedem că o roabă de nisip te învaţă să câştigi încrederea-n puterile tale. Un pom îngrijit te învaţă că iubire există şi-n rădăcini şi-n frunze.

În diferite interpretări, munca de învăţare şi de educaţie înseamnă viaţă la cea mai înaltă tensiune. Fonfleurile pe bombeuri nu ţin de domeniul de aplicaţie al Lemei gestului care contează.

Omul trebuie să înveţe să facă zilnic o bucurie. Profesorului de matematică îi este uşor să facă aceasta întrucât el este specialist în teoreme, în limba greacă „theorema“ însemnând „spectacol“. Şi spectacolul este cel care-ţi reţine atenţia. Când o Theoremă este foarte masivă, îi faci trepte de cucerire, prin Leme. Aşa am ajuns la Lema gestului pentru Theorema bucuriei învăţării.

Sigur că am învăţat să văd cele nevăzute prin şansa de-a întâlni Omul potrivit la momentul potrivit. Cine sunt aceştia? Mai întâi este Familia extinsă, de la Părinţi, Fraţi, Verişori şi urmaşii acestora până la Prieteni. George Oboroceanu este omul care a cultivat în mine abordarea problemelor de olimpiadă. Apoi mi-a spus: „trebuie să începem un doctorat“.  Am intrat într-un bazin de afluenţi ai Fluviului matematicii, cum ar fi Laurenţiu Panaitopol, Ion Cucurezeanu, Caius Iacob, Romulus Cristescu. Tehnica cleştelui de la şiruri am extins-o la integrale. Am trecut prin calculul variaţional şi-am ajuns în cele din urmă la topologii şi ordine. Spre finalul tezei, un rol important l-a avut Dan Tudor Vuza şi familia acestuia, Valentina Vuza, mama prietenului meu şi George Pavel Vuza, tatăl, unul din primii Bătrâni de la Far.

Voiajul l-am început ca un itinerar de vindecarea rănilor de dinainte şi de după 1989. Voiajul continuă…

Mesajele care ajung la mine, mă refer la mesajele studenţilor, trebuie să ajungă la întreg echipajul şi-n plus, fiecare din echipaj să-şi povestească experienţa trăită.

Echipajele mele au două direcţii: Studiul, care-i activitatea de bază a studentului şi Voluntariatul, pe direcţiile: Pomi pe itinerar, Oameni în nevoi, Donare de sânge. Itinerariile sunt: Peninsulare, în Peninsula Tomisului, perioada de început, cu locul de întâlnire la statuia Lupoaicei şi cu activitatea de descoperire a locurilor turistice şi-a celor cu probleme cetăţeneşti. Itinerariile cu pomi sunt un fel de Pelerinaje prin zone cu suflet, originea activităţilor fiind din „rădăcinile plajei cu suflet”. Osmancea, Năvodari, Tichileşti, Histria fac împreună Livada Darurilor, treapta de început fiind pe scara fără nume.

Dezvoltăm împreună „arcade pontice ultramarine”, mergând pe jocul secund al imaginilor şi-al textelor în care fiecare îşi ţine un jurnal de bord al tuturor activităţilor, accentul căzând pe iniţiativă, creativitate, colaborare, prietenie, stăruinţă, îndrăzneală, trăire, participare şi lista poate continua.

Matematica nu este altceva decât o căutare cu ajutorul unei hărţi pe care un căutător dinaintea noastră a făcut însemnări cu încifrări şi descifrări, ca un portativ pentru un interpret dintr-un duet: pian şi violoncel.

Cei care participă la ridicarea piramidei de pe plaja cu suflet au avantajul ştafetei echipajelor.

Ţinta nu este însă cascada matematicii de la mijlocul muntelui, şi nici tot muntele, ci traseul.

I.S.M.: Ştiu că iubiţi pictura. Daca ar fi să alegeţi între matematică şi pictură, ce aţi alege acum?

Y.M.P.: Cred că-i doar o impresie că noi facem alegerea. În realitate, domeniile ne aleg pe noi. În Matematică, am ales Spaţiile Ordonate, ca mai târziu să ajung la Operatori şi la Spaţii de Operatori. De fapt, am ales Pictura înainte de-a alege Matematica. La 14 ani, uceniceam la peisaje de iarnă şi la naturi statice, maeştri fiindu-mi Andreescu şi Luchian. Cei mai stabili prieteni îmi sunt pictorii. Nu-i enumăr, să nu scap unul din ei şi să provoc vreo tristeţe, fără să vreau. Pictura m-a ajutat să văd mai bine Matematica, aşa cum Matematica m-a ajutat să văd mai bine Pictura. Adevărul este că ambele mă atrag, fiecare prin farmecul ei. Colecţia de tablouri n-ar fi existat fără Matematică. Galeriile şi Atelierele de pictură îmi sunt la fel de familiare precum Bibliotecile, cu cărţile lor rare.

Studenti

I.S.M.: Admir la dumneavoastră putinţa de a găsi bucurie în lucruri pe care mulţi oameni nici nu le-ar observa.

Aproape din orice lucru, minor pentru mulţi alţii, scoateţi nestemate, vedeţi mai mult. Îmi e cam teamă să folosesc cuvântul alchimist, din motive evidente, dar dumneavoastră chiar sunteţi un alchimist al întâmplărilor aparent banale, pe care reuşiţi să le puneţi într-o lumină sugestivă, scoţând, astfel, aurul şi miezul din ele, dându-le sens, dar, mai ales, găsind bucuria, o bucurie nicidecum superficială, ci adâncă. Cum reuşiţi aceasta?

Y.M.P.: Cred că am avut marea şansă a percepţiei vibraţiilor, cam cum se întâmplă cu vibraţiile trupului de violoncel. De mic, m-am trezit contemplând tot universul pe care-l puteam cuprinde. Mai întâi cu privirea, apoi cu toate celelalte simţuri. Întotdeauna m-am considerat plin de şanse. Chiar şi situaţia de-a fi din categoriile sociale, considerate reacţionare, pe vremea regimului roşu, am considerat-o drept şansă. Poate nu ajungeam matematician dacă între şcoala generală şi liceu n-aş fi avut un an sabatic în care să descopăr bucuria singurătăţii în descifrarea culegerilor de matematici. Ajunsesem la performanţa ca la examenul scris, când profesorul termina de scris exerciţiul, cu fracţii suprapuse şi tot felul de paranteze, să-i spun rezultatul final.

Alchimia despre care vorbeşti este o combinaţie fericită între trup şi suflet. Provocarea „întru bucurie” îmi apare  sub diferite forme. Uneori ca o punte, alteori un bac, un vad şi, nu de puţine ori, un zbor într-o pădure…

Lumea-i făcută din clase de echivalenţă în care fiecare clasă are rolul ei. Fă din mirările tale bucuria celorlalţi. Când le vorbeam elevilor despre clasele de resturi le vorbeam şi despre bucuria mea de-a pune Infinitatea în câţiva săculeţi cu vise. La clasele de resturi modulo 12 am avut şansa ca notele unei game, cu tonuri şi semitonuri să fie exact dintr-o astfel de clasă. Prietenul Dan-Tudor Vuza a deschis un capitol nou în muzicologie introducând Canoanele Vuza pe care le studiază unii (în general, străini) în tezele lor de doctorat. De ce nu o fac şi românii? Şcoala românească are încă multă superficialitate de-a trata lucrurile.

Fiecare geniu, din fiecare domeniu, este precum o mină de aur pe care românii încă n-au învăţat să o preţuiască fără să strice mediul din jurul ei. Vuza este mai necunoscut acasă decât în lume.

Alchimia se întâmplă-n fiecare om dacă reuşeşte să-şi transforme viaţa într-o bucurie, munca fiind o rădăcină a arborelui vieţii. Studenţilor le dau un sfat. Dacă vor să-l urmeze, este alegerea lor. Eu nu violez conştiinţe, ci le acord dragoste. Sfatul pe care-l dau e acesta: „Ţineţi-vă un jurnal personal cu toate notiţele voastre, pe zile, ore şi teme de curs, de seminar şi de studiu individual. La fiecare seminar, şi-n fiecare activitate practică, antrenaţi-vă să vă puneţi în valoare talentele, cunoştinţele teoretice dobândite şi îmbunătăţiţi-vă competenţele. Nu lăsaţi să treacă o lună fără să citiţi o carte de interes personal. Apropiaţi-vă interesul personal de pregătirea de specialitate, împărtăşind experienţa voastră în Cartea echipajului (care conţine Jurnalul unui student liber, matematică şi trei subiecte de examen cu evaluarea făcută de corectorul echipajului şi supervizată de tutore – Profesorul de seminar…”

Între oamenii importanţi din viata mea, de la cei din copilărie, colegii de clasă, Sloteriştii, Pictorii şi Boschetarii de lux, până la cei cu care-s în colaborare pe teme ştiinţifice, etice, estetice şi de creaţie artistică, intervalul este cât Jumătate de Infinit pe care nu-l discutăm acum. Prietenia cu Boschetarii de lux se leagă de Casa cu iederă, aceasta se leagă de Stradela Vântului, Stradela se leagă de Plaja cu suflet, de unde, toate poveştile, la vedere, cu însemnări de jurnal la piramidă.

Situaţiile dificile, prin care-am trecut, de multe ori mi-au apărut ca nişte minuni care mi-au dat convingerea că am un înger bun. Şansa unei mame, ca o regină de frumoasă şi de hotărâtă, un tată înţelept şi încrezător în noi, o combinaţie între generozitate şi chibzuinţă şi multe alte variabile care au intrat întotdeauna într-o combinaţie de aur. Un fel de „secţiune de aur” poţi face întotdeuna când ai învăţat să nu te grăbeşti şi să nu respingi nimic din ce-ţi oferă viaţa. Cele bune fac seminţe bune. Peste cele rele, vin ploile să le spele. Ăsta-i secretul fericirii. În orice lucru, există şi un atom de sămânţă bună.

I.S.M.: Cu mulţumiri, cu dragoste şi cu bucurie să fie!

Despre Autor:

Ioana-Steluța Manea

One comment on “„Îi priveam pe toți cu o comoară în suflet!” – interviu cu profesorul Ioan-Mircea Popovici

  1. Un interviu remarcabil pentru o viata de om asa cum este.Plina de eforturi, de incredere si de neprevazut.Un gand bun pentru cei doi fumatori de pipa. Si pe noi trepte

Lasă un comentariu