Cultură, Evenimente, Opinii

O țară pitică și pitită

 

 

Pentru corul de lăudători de la Tomis care știe despre sine că ar iubi cultura la superlativ, două imagini elocvente: Eminescu la Tomis și Eminescu la Cernăuți – 15 Ianuarie 2017.

 

Foto 1 (Tomis)  Eminescu la Tomis ianuarie 2017 2                                Eminescu la Cernauti ianuarie 2017 

Foto 2 (Cernăuți)

 

E ceva tragic și caraghios în modul în care ne-am pitit prin case de Ziua Culturii noastre. Bocitorii de ocazie, care nu prididesc să arate cu degetul ipocrit spre autorități, subliniind că neapărat acestea dau tonul lehamitei în Țară, nu au catadicsit să aducă ei înșiși vreo floare la statuia lui Eminescu și în general la statuile poeților din orașele Țării. Cu mici excepții notabile (Iașiul, Suceava, Botoșaniul, Clujul și, de bună seamă, Cernăuțiul și Chișinăul etc), am trăit, noi, românii, Ziua Culturii Naționale ca și când nici nu am fi avut vreodată cultură. Ca și când nici nu ne-ar fi păsat vreodată de ea.

Nu, nu avem (nu mai avem) cultură. Nu mai avem cultura de a ne cinsti/respecta poeții. Câteva mii subțiri de români se vor fi gândit ieri, 15 Ianuarie, la soarta și sorții culturii române de ieri și de azi. Și mult mai puțini se vor fi înghesuit la monumentele culturale de care vorbeam pentru a pune flori la picioarele celor care trudesc întru cultură.

Nu am văzut coloane de dascăli încurcați printre picioarele elevilor lor preferați, la depuneri de flori. Nici dascălii care îl predau pe Eminescu în școli și nici elevii care îi recită poezii la serbări școlare de mare viteză n-au ghicit că ar fi avut vreo minimă responsabilitate morală în a trece prin fața statuilor din marile noastre orașe, de ziua celui despre care vorbesc cu patos mimat în săli. Nu s-au repezit poetesele de prin cenacluri să verifice dacă bruma iernii dă bine pe decolteuri. Nici oamenii de teatru, muzeografii, scriitorii de pluton, criticii, regizorii, artiștii plastici, muzicienii etc. n-au prea avut timp de flori ori de omagii.

Când poporul acesta dă semne că-l obosește cultura, prețuirea ei, sfârșitul poveștii sale este aproape.

Am trăit, ieri, 15 Ianuarie, într-o țară pitică și pitită, cu oameni mici, mici de tot. Desigur, o parte din ei, care nu au găsit ieri motive să celebreze cultura națională, vor găsi azi motive pentru a se disculpa iute și harnic, aici: că statuia era strâmbă din naștere, că iarna pare nepotrivită pentru cultură, că floarea e simbol comunist, în fine – că mâine îi scoatem sigur la o bere pe poetașii de care uitarăm astăzi…

Atâția suntem: o mie de români ne gândim la cultură pe 15 Ianuarie; o mie de români ieșim din case spre a depune flori la morminte; o sută de mii de români donăm pentru Brâncuși, o sută de mii ieșim din case, mâine, pentru Țară. Ceilalți? Vor căuta motive să tacă, să se ascundă, să cobească, să cârtească, să ne pună piedici.

În numele culturii, desigur. Și al Țării.

În ultimele zile exersasem, la Tomis, vagi revolte împotriva celor care nu mai cred în cultură. Zeci de precupețe și de târgoveți au sărit atunci, ultragiați, în sus. N-am văzut colosala iubire a acestora lovind cu batalioane de flori statuile poeților din urbe. N-am văzut pe nimeni dintre ipocriții aceștia celebrând cultura, de ziua ei.

Să fi avut ceva mai bun de făcut, ieri, 15 Ianuarie, dascălii de limbă română? Elevii de la Olimpiade? Scriitorașii din filialele provinciale ale Uniunii Scriitorilor? Membrii de onoare, dezonoranți, ai Uniunilor Artiștilor Plastici? Actorii de vodeviluri, păpușile din teatre, suflătorii, maeștrii populari,  managerii iuți de mână care risipesc bugete fabuloase în numele culturii?

Există oare vreo limită a nerușinării acestora?

Când autoritățile, producătorii și consumatorii culturii, toboșari neobosiți ai unei pasiuni care cică i-ar mistui, conspiră împotriva culturii române, coborând-o în dezgustul și plictisul vieții lor stricate, înțelegi cât de prăpădiți vom fi ajuns, noi, românii, într-o lume în care mereu alții (rușii, americanii, evreii, masonii etc.) ni se par de vină…

Pentru mine, e o lecție tristă. Să trăiesc într-o țară în care Ziua Culturii este boicotată la toate televiziunile naționale, în care populația ei (deopotrivă autorități, artiști, țărani, doctori, profesori, chibiți și neofiți etc) își sabotează cu sârg obligația morală de a cinsti ceea ce ne ținea mândri și vii în lume, a devenit o mirare.

În fața căreia rezist cum pot: ducându-mi copiii la statuile din fața cărora fug mereu ceilalți.

Despre Autor:

Dorin Popescu

S-a născut la Tufeni, județul Olt, la 18 aprilie 1970, într-o familie de dascăli. Este fost diplomat (cu misiuni diplomatice efectuate în Serviciul Exterior al Ministerului Afacerilor Externe al României – la Moscova, Cernăuți și Sarajevo), analist politic. eseist, critic literar și cadru universitar (lector la Universitatea Andrei Șaguna Constanța, Facultatea de Științele Comunicării și Științe Politice, unde a predat cursuri din ariile curriculare Comunicare și Relații Internaționale). A absolvit Academia Navală Mircea cel Bătrân și Facultatea de Litere și Teologie a Universității Ovidius din Constanța (profilul Litere, specializarea Limba Română – Limba Latină) și este doctor în Filologie, din 2012, cu teza Paradigma constituirii discursului literar la Constantin Noica (conducător de doctorat: prof. univ. dr. Mircea A. Diaconu, Universitatea Ștefan cel Mare din Suceava; primul conducător de doctorat, la Universitatea din București, a fost Marin Mincu). Este autorul cărții Noica. Bătălia continuă (Editura Ideea Europeană, București, 2013, debut în volum) și al volumului Figuri ale textului anteic (antologie de eseuri, texte critice, articole, publicată la aceeași editură, 2016). A publicat peste 100 de lucrări, studii, eseuri, recenzii, articole tematice, în diferite reviste culturale și științifice din România şi din străinătate și peste 25 de lucrări științifice în domeniul teoriei și criticii literare, este coautor de programe tematice şi cursuri universitare în domeniul relaţiilor publice si al istoriei şi discursului presei româneşti, la Universitatea Andrei Şaguna din Constanţa și deține premii naţionale de eseu şi critică literară (premii ale revistelor Timpul, Contrapunct, Dacia Literară, Marele Premiu pentru critică literară și eseu al Asociației Scriitorilor din Iași etc). A fost membru al Cenaclului de Marți din Constanța și al Cenaclului Mihail Sadoveanu. A lucrat ca jurnalist în presa locală (Constanța) și națională, scrisă și audio-vizuală. În prezent, publică periodic articole de geopolitică în presa centrală (www.contributors.ro) și locală (www.gzt.ro), precum și studii culturale, în publicațiile de profil. Principalele sale preocupări sunt legate de eseistică, politică externă, studii politice, studii culturale, istoria culturii, critică literară etc. Este căsătorit (soția, Dorina, este româncă din Cernăuți) și are trei copii (Gloria, Alexandru, Ștefan).

Lasă un comentariu