Cultură

Poemul săptămânii: „Asemenea dimineții” de Daniel Turcea

Daniel Turcea (1945-1979) a murit la 33 de ani după un parcurs ce nu se aseamănă cu al vreunui alt poet român postbelic. După studii de arhitectură, Turcea a fost un membru discret al grupului oniric, de care probabil că s-a legat în primul rând datorită prieteniei sale cu Virgil Mazilescu, și a debutat cu un volum straniu (Entropia, 1970). Încercând să o descifreze, criticii contemporani mai mult au bâjbâit în jurul acestei cărți, fără să-l poată „prinde” pe D.T. într-o formulă sau orientare anume, acesta cultivând o poezie filosofică și conceptuală, în care simbolul abstrus (cu rădăcini în mistica orientală și deopotrivă în știință) și un anumit ermetism asianic provoacă cititorului impasuri de receptare la tot pasul. Turcea a revenit în 1978 cu Epifania, cartea care îl definește și îl impune ca pe un extraordinar poet religios, un estet care și-a redus expresia până la câteva tușe trasate cu limpezime și ardență, versurile sale din urmă lăsând impresia unei continue transe. Epifania, publicată postum în ediție completă (în 1982, în colecția „Hyperion” a Cărții Românești, sinonimă acum 3-4 decenii cu consacrarea), adâncește impresia că, în ultimii ani de viață, poezia nu a mai avut pentru Daniel Turcea un sens „literar”, părând emisia unei făpturi purificate, care se rostește – și îi vorbește Dumnezeului său – din mijlocul unui torent de lumină.

Asemenea dimineții

iată frumoasa, omeneasca înfrângere, la mare preț
dar eu unul sunt martor, eu am văzut
acei oameni, blânzi, de neînfrânt
învățând nemurirea, ochii i-am privit. Suferința
nu le mai putea micșora cu nimic
fericirea

sfârșitul lor e asemenea dimineții

vezi,
vestitul astrolog, apărat de stele, friguros
pustiit de noroc, nu era
asemenea lor, nici yoghinul bătrân ce mi-a spus
rănile da, însă sufletul
eu nu-l pot vindeca

din Epifania (1982)

Despre Autor:

Claudiu Komartin

a publicat patru volume de poezie. Se consideră un autor de literatură demotivațională. Scrie fără cinism, într-o epocă cinică, și n-are de gând să se lase.

Lasă un comentariu