Cultură

Poemul săptămânii: „în habitat” de Gabi Eftimie

Prejudecata spune că poezia recentă de la noi este egocentrică, narcisistă etc. Într-adevăr, autobiograficul îi preocupă pe foarte mulți, dar funcția acestuia diferă foarte mult de la Ruxandra Novac și Elena Vlădăreanu (dintre cei preocupați de latura socială) la Constantin Virgil Bănescu (care a fost calofil și spiritual, deci foarte diferit în aparență de restul generației), în timp ce unii poeți (Adrian Urmanov cu a sa „poezie utilitară”, „poetica relațională” a lui Răzvan Țupa) au acordat mare importanță legăturii cu publicul. În sfârșit, o altă „zonă” tinde să exploreze impactul noilor tehnologii și condiții de viață asupra percepției și psihologiei noastre – o poezie „postumană”, dacă vreți…

S-a spus despre Gabi Eftimie (n. 1981) că a lansat această direcție cu primul ei volum, „ochii roșii polaroid. acesta este un test” (2006). Cert este că ea s-a stabilit în Suedia și că, exceptând traducerile din literatura suedeză și participările de la câteva evenimente ICR și de la festivalul „Poezia e la Bistrița”, nu a mai reapărut la suprafață decât în 2014, cu un volum unitar de poezie și fotografie, „nordul e o stare de spirit”. Mai mult o experiență decât o simplă „carte”, se citește ca și cum te-ai scufunda într-un „feed” de Facebook până la propria debusolare. Gabi Eftimie se pricepe de minune la punerea unor conținuturi altminteri banale, derizorii ori la limita sesizabilului, într-o altă lumină, căci – spun o banalitate pentru cei care practică poezia – orice poate căpăta o (altă) semnificație. Am scris mai pe larg în revista Ex Ponto, nu mai insist.

Cele mai memorabile texte din carte („Orașul de Mesteacăn I”, de exemplu) au fost deja publicate pe diverse site-uri, chiar textul de mai jos, „în habitat”, a mai fost publicat pe Think Outside the Box. Dar pentru că se potrivește cu sezonul (iar a nins la Constanța în noaptea trecută!?) și pentru că autoarea mi-a acordat permisiunea de a reproduce și fotografia complementară (îi mulțumesc și pe această cale), m-am oprit la acest poem:

 

în habitat

 

într-un film în care tocmai m-am trezit e un soare alb
și mă prefac
că e ajunul Crăciunului, ba chiar am de gînd să mă comport ca atare.

bagi capul preț de o secundă ca să verifici statusul,
pătratul de un albăstrui lăptos din cadrul ușii se tulbură
de praful de zîne împrăștiat,
ești conștient că mă prefac că dorm,
alegi, deci, să mimezi
o gură de pește făcut din umbre pe post de sărut.
urmează un generic lung, dar nu mă încumet să-l întrerup.

mijesc ochii și constat:
liniștea a atins cote maxime,
e aproape somptuoasă în încercarea ei de a ne încuia urechile
cu greutatea ei pufoasă,
e o pernă pusă pe față, doar că e în pereți, peste tot.

din pat văd tot ce se întîmplă în micul univers.
în cubul perfect pătrat al bucătăriei, te-ai prefăcut
într-un primat mămos de pe National Geographic,
într-o specie de mamifer.
sigur, mi-ai zis că, de fapt, nu-i așa. te simți expus, terifiat,
e prima reacție cînd corpul e trezit nemilos la cinci dimineața,
îți amintești, am mai discutat despre asta:
e un reziduu necontrolat, atît,
din epoca de piatră cînd homo neanderthalensis,
ruda noastră extinctă cea mai apropiată,
era nevoit să controleze focul cînd se lumina, de teamă să nu fie mîncat.

în fond, ce înseamnă să fii uman?

să-ți pui salopeta reflectorizantă ca toți ceilalți,
să stingi lumina după tine cînd pleci

să încui ușa.

12630685_933295920089180_1138026666_o

(Gabi Eftimie, nordul e o stare de spirit, Editura Charmides, Bistrița, 2014)

12584101_933296026755836_713661396_n

Despre Autor:

Lasă un comentariu