George Almosnino (1936-1994) a fost una dintre figurile cele mai reținute ale generației sale, publicând în aproape un sfert de secol cinci volume de poezie, ultimul apărut postum. A debutat cu Laguna (1971), carte urmată de Nisipuri mișcătoare (1979), Omul de la fereastră (1982), Poeme din fotoliul verde (1984) și Marea liniște (1995). „Voluptatea subestimării” – despre care scria Eugen Negrici – a acestui autor cu o gesticulaţie redusă la minim, obosită şi vulnerabilă îl apropie întrucâtva de umilinţa bine cântărită a lui Umberto Saba, sau de acea „discreţie absolută” din poezia lui Mircea Ivănescu. Însă melancolia sefardului Almosnino se colorează diferit decât la Ivănescu, gestul banal, monotonia, prozaismul conturând un spațiu poetic asianic, interiorizant şi citadin, cu discontinuităţi şi retrageri permanente. Antologia Fotoliul verde (Editura Paralela 45, 2013) permite în sfârşit o reconsiderare a poeziei lui George Almosnino, demonstrând rafinamentul unui discurs în care cuvintele par să-și păstreze de la un capăt la altul aura de mister şi tăcere.

omul de la fereastră (5)

cuvintele și golul în care ele dăinuie
vibrarea unui cablu de oțel
bucuria cu care facem să se cutremure
o creangă sau un fir de păpădie
toate aceste mișcări lirice
toate aceste rostiri de noapte
ore topite în creuzetul tăcerilor
umbra frigului de peste drum
ziua de mâine adunată în ziua de ieri
toamna un ghimpe în ochiul frunzei
pe fund de tuci un sos gălbui de lene
totul te trece mai aproape de starea de bine
starea în care se curge
totul se pierde într-o mare speranță de mumificare

dimineața cu miros de cauciuc încins
se ard gunoaie în curți ce risipesc
lent lungi larvare legături de fum
nu toate cuvintele pot alerga
unele se târăsc ca un maratonist obosit
voi trage perdelele
voi asasina lumina
totul se modifică doar
ochii îi dăruiesc în schimbul unui șobolan
ce-mi mănâncă din palmă.

din Omul de la fereastră (1982)