Cultură

Poemul săptămânii: Poemul cel mai de jos de Angela Marinescu

Angela Marinescu (n. 1941) este una dintre vocile poetice majore ale ultimelor decenii, debutând la sfârșitul anilor ‘60 cu o carte întru totul remarcabilă, Sânge albastru (1969). Cărțile publicate în anii ‘70 și ‘80 – punctele maxime ale perioadei fiind atinse în Structura nopții (1979), Blindajul final (1981) și Var (1989) – nu semănau cu nimic din poezia feminină mai veche sau mai nouă, impunând o scriitoare incomodă, receptată cu dificultate de critică, însă volumele publicate în ultimii 25 de ani au consolidat una dintre cele mai puternice și mai constante prezențe din literatura noastră. Angela Marinescu a reușit să șteargă orice distincție tradițională (și, adesea, discriminatorie) de gen, impunând un discurs inconfundabil – brut, visceral și ex-centric. Războiul de gherilă purtat de A.M. împotriva oricărei forme de conformism „literar” sau estetic a influențat masiv noile generații de poeți, pentru care Fugi postmoderne (2000), Îmi mănânc versurile (2003), Limbajul dispariției (2006), Probleme personale (2009) sau Intimitate (2013) sunt printre cele mai admirate cărți de poezie contemporană. Apariția recentă a volumului Subpoezie. Opere complete I (Editura Charmides, 2015) e un eveniment ce nu poate fi ignorat.

 

 

Poemul cel mai de jos

 

mamă, simt respiraţia ta, în ceafă.

sunt, într-un anumit fel, creaţia ta.

sunt, de fapt, sută la sută, creaţia ta.

ai fost o extraterestră

ce m-ai determinat să fiu o intraterestră.

am penetrat, cu toată forţa, orice.

poezia postmodernă, poezia ludică, poezia tehnică,

poezia postcoitum, poezia catifelată şi poezia absconsă

a marilor minţi îndopate cu informaţii abstracte

venite sub formă de raze toxice şi radioactive

din zona crepusculară,

mă lasă rece

pentru că sunt handicapată,

ca tine.

am fost un obstacol

programat de tine, mamă.

mi-ai pus la încercare plictiseala şi furia.

singurul bărbat pe care l-am acceptat ca bărbat

a fost Alex,

pentru că l-am făcut cu tine, mamă,

din spuma mării neagră ca smoala.

ai stat mereu între mine şi poezia mea şi de aceea

cei ce mi-au căutat cu lumânarea, în nopţile mele

de fată bolnavă, lacrimi de piatră în poezia mea de piatră,

nu au găsit nimic.

pe nimeni nu am iubit aşa cum te-am iubit pe tine,

pentru că nimeni nu mi-a dat posibilitatea

să sug lapte hrănitor,

aşa cum am supt de la tine,

până la epuizare.

pe nimeni nu am înjurat aşa cum te-am înjurat pe tine,

ca la uşa cortului. m-am certat numai cu tine, mamă.

cât de vulgară am putut fi cu tine şi numai cu tine, mamă.

acum, că nu mai eşti, sentimentul inutilităţii îmi dă târcoale,

ca un câine stau pe

mormântul tău

şi urlu la lună din ce în ce mai stins.

 

din volumul Probleme personale (2009)

 

Despre Autor:

Claudiu Komartin

a publicat patru volume de poezie. Se consideră un autor de literatură demotivațională. Scrie fără cinism, într-o epocă cinică, și n-are de gând să se lase.

Lasă un comentariu