Cultură

Poemul săptămânii: „Și mai mult nisip” de Andra Rotaru

Andra Rotaru (n. 1980) are multe trăsături în comun cu alte poete ale ultimilor 15 ani, suficient încât să mă întreb în ce măsură ar putea fi considerată o prezență distinctivă în peisajul acesta (sau cel puțin o asemenea așteptare se înscrie în orizontul metodei regretatului Marin Mincu) și care va fi traiectoria sa. Dintre cele trei volume ale sale, cel puțin „Ținuturile sudului” (2010) mi s-a părut că ilustrează un moment de cotitură, când poeții care scriu „îngrijit” sau au modele livrești (ca Gabriel Daliș, Teodor Dună sau – mai ales – Radu Vancu) au încetat să mai apară „marginali” în ansamblul poeziei actuale (cel puțin datorită promovării și impactului în rândul publicului tânăr).

 

Textul pe care l-am ales acum este și el un „hit”, fiind printre cele mai antologate din sus-numitul volum (dacă nu mă înșel, apăruse la acea vreme și într-un număr din Tomis). Nu lipsește tensiunea cu totul din restul cărții, însă poemul acesta – poate comparabil cu filiera naumiană/bistrițeană (Dan Coman), dar amintind și de Ana Blandiana pe alocuri – este scenografiat într-o tonalitate mai rar întâlnită astăzi. E un poem ușor „retro”, nu fără retorică, dar evitând cu brio impresia de „vetust”. Poate suna pompos, dar ritmul interior m-a „vrăjit” de prima dată (și cei care mă cunosc știu că asta mi se întâmplă mai rar). Dincolo de rigorile criticii, mai am și eu slăbiciuni…

 

 

Și mai mult nisip

 

zilele astea încep cu zilele de altădată:

 

cineva se așază pe marginea patului

mă întreabă dacă nopțile sunt imprimate pe piele,

dacă am visat cum mă acoperă nisipurile.

[mirosul tău de brad se răspândește în camera mea.]

 

(vară de vară, mi se spune că ai dispărut. că trupul nu a fost găsit,

plutește într-o mare. când intru astazi în ea, închid bine ochii)

 

te întreb dacă sub mare ai văzut vreodată munții.

dacă îi poți face să dispară, apoi să apară din nou

 

o să-ți aduc ceva dintr-o țară străină, să semene cu tine.

un copil cu păr auriu, pe care l-am crescut aici, în mare.

 

vrăjile pe care le facem seamănă cu diminețile noastre.

ne trezim trupurile odată cu peștii, ni le afundăm sub dune de nisip.

ne izbesc de malurile țărmurilor

și plutesc grotesc. uneori așteptăm ore întregi să reapară.

 

(vară de vară, mi se spune că ai dispărut. că trupul nu a fost găsit,

plutește într-o mare. când intru astăzi în ea, închid bine ochii)

 

*

 

de atunci, unghiile nu îmi mai cresc.

le acopăr cu mâinile altora, apoi mă îndepărtez.

oamenii se așază lângă mine,

 

vor să prindem diminețile împreună

fără să știe că niciodată nu îmi iau rămas-bun.

(sunt ca un vapor de lemn în care port doar morții)

 

 

(Ținuturile sudului, Editura Paralela 45, Pitești, 2010.)

credit foto: Cato Lein

tinuturile-sudului_1_fullsize

Despre Autor:

Yigru Zeltil

Lasă un comentariu