Cultură, Evenimente

Poemul săptămânii: „vreau să faci ceva numai pentru mine” de Alexandru Cosmescu

12620406_937103093041796_471945830_o

De la antologia optzecistă „Portret de grup” încoace, literatura scrisă în Basarabia a devenit din ce în ce mai variată și doar din cauza inerției lui Nicolae Manolescu (care, deși a publicat integral „Istoria critică a literaturii române…” abia în 2008, s-a oprit cu lecturile la începutul anilor ’90) nu se suflă în mai niciun manual vreo vorbă (așa cum nu se menționează mai nimic despre literatura de limbă germană sau maghiară din România sau despre scriitorii de limbă română din diaspora). Totuși, postmodernistul Emilian Galaicu-Păun și reprezentanți ai autenticismului ca Dumitru Crudu sau frații Vakulovski au influențat nu numai ceea ce se scrie azi în Republica Moldova. Poeții mai tineri (unii dintre ei grupați în jurul cenaclului „rePubLicA”, cei mai mulți prezenți în antologia publicată de ICR în 2009, „Noua poezie basarabeană”) sunt adesea cu nimic mai prejos de cei mai actuali dintre cei care scriu în România.

Lăsând la o parte un volumaș girat de un profesor din școala generală („Ierbi amețite” din 1997), Alexandru Cosmescu (n. 1985) debutează într-una dintre cele două volume de „literatură potențială”, ca parte a proiectului „școlii de poezie” de la mânăstirea Râșca, unde Adrian Urmanov (devenit călugăr) a găzduit o vreme cursuri de scriere creatoare (creative writing, așa cum există în universitățile occidentale, dar prea puțin la noi). Gabi Eftimie (pe care am prezentat-o aici data trecută), val chimic, Diana Geacăr, Hose Pablo, Livia Roșca sau Andra Rotaru se numără printre cele/cei care au mai participat.

Ocupat cu studiile de filologie și filosofie, el publică abia în 2013 volumul „Un spațiu blând, care mă primește cum m-ar îmbrățișa”, care nu a avut ecouri la fel de multe în presa literară ca debutul lui Ion Buzu (alt basarabean) sau cel al mai tânărului Ștefan Baghiu (care este deja un critic de întâmpinare pertinent). Dincolo de influența mărturisită a poeticii lui Urmanov, Cosmescu duce tentativa acestuia de a provoca percepția cititorului până la cele mai subtile consecințe. Mai simplu spus, el se folosește abil de imagini auditive și tactile pentru a-ți regiza scenarii afective, erotice, chiar postapocaliptice (ca în finalul secvenței pe care am selectat-o aici din carte, „vreau să faci ceva numai pentru mine”) care schimbă obișnuințele. O abordare nu tocmai accesibilă (cel puțin pentru unele tipuri de sensibilitate), dar cu siguranță proaspătă.

 

 

vreau să faci ceva numai pentru mine

 

(prezența lui seamănă cu cea pe care o resimți când te rogi.

numai câteva gesturi care sunt ale tale, felul în care îți strecori mâna pe sub haine și-ți atingi pielea de pe umăr, când stai mult singur. până și mersul tău e al lui.

„coerență internă”, ceea ce-ți permite să asculți mai departe și să dai dragoste –

ca și cum ai fi o sumă de lucruri pe care le aduni unul câte unul, cum cineva pune într-o cutie obiecte vechi din dulap, când vrea să se mute –)

 

vreau să faci ceva numai pentru mine –

să dansezi cu mișcările tale dezarticulate sau

să șoptești –

când se întâlnesc cu oamenii care le plac, unii pun întrebări multe sau vor să se dezbrace – eu îmi voi lipi limba de cerul gurii –

voi sta nemișcat, cu mâinile pe genunchi, palmele deschise, ca o gaură de canal –

 

îi aduni în inima ta, înainte de somn – eu, când fac asta, stau în genuchi – fiecare, în inima ta, cum i-ai pune palmele pe creștet – i-ai lipi fruntea de umărul tău – ți-ai ține respirația – eu, când fac asta, stau în genunchi –

 

alegi darurile – o brățară merge pentru cineva, un parfum pentru altul, pentru tine nu alegi nimic, pentru tine alege altcineva, pentru tine răspunde altcineva – felul ăsta de a asculta a fost inventat special pentru mine – felul ăsta de a fi aproape, special pentru mine –

 

un fel de a vorbi – cu pauze lungi, tăcerea călăuzește fiecare cuvânt – uneori cu ochii închiși – o căldură care se extinde. spuneai că, uneori, când vorbești cu cineva, față în față, cuvintele sunt un fir – alteori un perete –

 

imaginez un fel de a vorbi – când sunt mai mult de 3, spuneai, își face loc între voi alt limbaj, limbajul pe care îl folosești pentru public – un fel de a vorbi în care, doi sau trei, stăm împreună, așezați undeva, dăm din cap, în același ritm, căldura dintre noi e un corp pe care pot să-mi trec vârfurile degetelor, pe care putem să ne trecem vârfurile degetelor, pe care putem să ne trecem vârfurile degetelor –

 

(ne mutăm de pe un pervaz pe altul, de fiecare dată când ne vedem suntem altfel, în fiecare loc în care stăm suntem altfel, ca și cum corpurile noastre ar lua altă formă. „tu păstrezi ceva din tine?” – este numai frica, frica îmi zgârie uneori pielea pe dinăuntru și vorbesc de parcă aș pune punct după fiecare cuvânt și umerii mei sunt încordați.

cum ai lua un dar de la cineva, l-ai pune în geantă și ai ști mereu cine ți l-a dat și când. se aud pași pe scările de la facultate. scările sunt acoperite cu marmură și s-au tot desprins bucăți anii ăștia, cât umblă studenții pe ele.

când sunt cu tine, nu mă pot uita dintr-o parte –

stăm față în față, dăm din cap amândoi)

 

hoinărim împreună printr-un pustiu și, din când în când, ne întoarcem capetele să vedem urmele pe care le lăsăm în nisip. vântul le acoperă încet. purtăm haine decolorate, zdrențuite și murdare, cu care ne acoperim capul și fața. ne oprim uneori, scoatem o ploscă dintr-un pliu al hainei. ziua dormim / ne odihnim la umbra unei dune, noaptea hoinărim mai departe sau stăm de povești, așezați unul în fața celuilalt, ne trecem plosca de la unul la altul. uneori ne distrăm și mergem toată noaptea în cercuri cu rază din ce în ce mai mare.

„do you think the end of the
world is coming?

so says the preacher man but i
don’t go by what he says”

ajungem într-un oraș. toate geamurile sunt sparte, unele cu urme de gloanțe în ele. ne afundăm până la genunchi în gunoiul de pe străzi cum ne afundăm în nisipul din deșert. oamenii de acolo fug în canale imediat ce ne văd. cerul e gri și apasă. fețele oamenilor au o culoare gri-pământiu. pe stradă cutii goale de conserve. miroase infect. auzim un zăngănit continuu, care pare să transmită un mesaj – răsună din stânga, apoi din spate, de fiecare dată în alt ritm –

 

găsim în gunoi o trapă. n-o putem forța –

ni se face scârbă și teamă și pornim spre deșert. pe drum înapoi, cineva ne împușcă în ceafă.

(Alexandru Cosmescu, Un spațiu blând, care mă primește cum m-ar îmbrățișa, Editura Cartier, Chișinău, 2013)

12606803_937103396375099_1474346397_n

credit foto: Andrei Perciun

Despre Autor:

Yigru Zeltil

Lasă un comentariu