Opinii

Povestea Măslinului Sălbatic

Se-ntâmpla acum câţiva ani, într-o perioadă urâtă pentru mine, când nici din casă nu prea mai voiam să ies, izolându-mă cât mai mult de oameni. Aproape îmi erau câteva persoane, printre care şi Domnul Profesor de matematică Ioan-Mircea Popovici, cu care comunicam şi comunic zilnic de ani buni. Şi dumnealui tot încerca să mă vindece de marasmul pe care-l trăiam atunci, încerca să mă scoată din casă, poate-poate voi depăşi mai uşor perioada aceea. Aşa că-ntr-o bună zi, îmi spuse să merg în parc, la măslinul sălbatic, un măslin unde mergeam adesea cu dumnealui, cu soţia sa şi cu un prieten, şi să duc acolo şaptesprezece pietre şi şaptesprezece scoici, căci astfel se vor vedea nişte semne, ţinându-le acolo pe cele împrăştiate de vânt.

„Măslinul meu este cel mai dinlăuntru, cu un braţ al tridentului tăiat. Acolo, în rana braţului are nişte crengi. O să-ţi povestesc cum a apărut rana aceea. Nu uita să te bucure ascultarea asta, să fie mai mare decât teama, mai puternică bucuria gândului împlinit decât orice altceva. Învaţă să te bucuri şi-n miezul nefericirii, învaţă să vezi frumosul aşa de mult încât să-l găsești chiar şi-n urât. Să vezi câtă linişte-ţi vor aduce toate semnele astea, să vezi ce simplu este să-ţi aduni cele care-ţi fac bucurii. Ai văzut cât sunt lucrurile de imune la spaimele lumii. Fii blândă cu tine, zbuciumul vine de la proiecţiile noastre care fac umbre lungi şi apoi noi le facem mai lungi decât umbrele. Şi tot aşa, într-un du-te-vino de oglindiri, în loc să le facem o încleştare cu două şiruri care vin unul spre celălalt şi împreună stabilesc limita.”

f

Nu sunt o ucenică perfectă, am doza mea mare de încăpăţânare, dar dumnealui are multă răbdare. Nu o dată avut-am polemici pe anumite teme, însă ştiindu-ne de-atâţia ani, învingea întotdeauna fondul cel bun, mai ales că dumnealui e blândeţea întruchipată. Dar ideea aceasta mi-a plăcut. Avea o doză de poezie-n ea, ba chiar de nebunie, acea nebunie frumoasă, încât nu am refuzat-o. Era un motiv din lumea dumnealui, unde poezia se-mbină armonios cu matematica şi cu bucuria, o lume criptică, încât mi-a trebuit vreun an şi ceva ca s-o-nţeleg.

Cu toate că îmbrăţişasem ideea, amânam, în timp ce dumnealui mă tot dojenea. După vreo lună, mai mult de ruşine, împreună cu o prietenă am plecat spre plaja de lângă mine, cu gândul să adun şaptesprezece scoici. Era început de ianuarie, un viscol teribil, ger aşijderea, ne ţineam una de alta, dar ne-a fost imposibil să coborâm pe malul mării. Forţa vântului era uriaşă, un zid de nepătruns se ridica-n faţa noastră. Făceam un pas, cu mult efort, de-abia puteam respira, iar puterea viscolulului ne-nlănţuia imediat, încât ne era  imposibil să mai înaintăm. Mi-aduc aminte că-n faţa noastră era un bărbat care, de asemenea se chinuia să meargă, avea mai multă forţă decât noi, dar, cu toate acestea, nu putea învinge vântul necruţător din calea sa. Am renunţat la scoici, am luat taxiul şi, ajungând în parc, am adunat şaptesprezece pietre de-acolo, le-am pus la măslin, le-am fotografiat şi, mândră nevoie mare, i-am scris Domnului Profesor că am reuşit, aratându-i dovada şi scuzându-mă pentru scoici, dar, deh, vântul neprielnic. Erau şaptesprezece pietre, oblojite de trei frunze, sub supravegherea măslinului sălbatic. Dumnealui dă repede o fugă la măslin şi-mi scrie că nu am cules pietre de la bisericuţa din parc, sfinţite cu harul locului, astfel că tot ce făcusem era degeaba. Uitasem că-mi spusese şi-acest amănunt: „pietrele să fie de la biserica din lemn, sfinţite cu harul locului.” Îmi cer scuze, promiţând că mă voi revanşa, dar, în stilu-mi caracteristic, amân iară.

După vreo lună, îmi scrie: „Vei vedea ce uşor este să vezi neputinţele altora când o să înţelegi cum se poate ca cele adunate de tine să nu le poti pune la măslinul sălbatec. Tu crezi că glumesc. Îţi spun de pe acum că nu vei reuşi. Nu din subapreciere. E şi un pic de provocare dar şi un pic de adevăr, că doar este o zi specială şi trebuie să ne putem spune lucrurile asa cum sunt. Nu? Să vezi şi tu cât imposibil stă în viaţa noastră când ne-am lăsat condusi de amânări. Vei vedea că deşi pare atât de simplu, nu vei reuşi. Îţi aduci aminte când trebuia să ajungi pe plajă si n-ai putut din cauza vântului? Vei vedea că va interveni altceva. Acum eşti intrigată şi poate chiar un pic supărată pe mine că spun cu atâta siguranţă, dar când vei vedea că-i chiar aşa, poate vei râde, poate vei plânge. Ceva se va întâmpla în bucuria ta. Şi ea va fi o sămânţă în arborele vieţii. şi sămânţa asta se va înmulţi şi va rodi.”

Deja mă supărasem. Adică cum nu voi putea să pun şaptesprezece pietre şi şaptesprezece scoici la măslinul sălbatic? E floare la ureche, vorba ceea. Şi totuşi, undeva în mine, mi-era teamă, ştiam deja când glumeşte şi când vorbeşte serios. Iar acum era serios. Aşa că mi-am lăsat toată treaba baltă, am coborât pe plajă, am adunat şaptesprezece scoici, am luat taxiul şi m-am îndreptat spre biserică, de unde am luat şaptesprezece pietre sfinţite cu harul locului. Uşurată, m-am îndreptat spre măslin. Era sfârşit de februarie, ninsese. Cunoşteam locul ca-n palmă, dar, culmea, odată ajunsă acolo nu mai recunoşteam măslinul. Mă uit, mă tot uit, nu realizam care e. Măi să fie, îmi zic, parcă a avut gura aurită. Dau să-l sun, avea telefonul închis. Taxiul mă aştepta la bulevard, aşa că, la repezeală, aşez cele şaptesprezece pietre şi şaptesprezece scoici acolo unde credeam eu că e măslinul. Fac fotografie şi plec. Ceva-n mine îmi spunea că nu acela era măslinul. Ajunsă acasă, compar cele două fotografii, din ianuarie şi din februarie, constatând că nu pusesem bine. Fac o poză fotografiei din calculator, iau iar repede taxiul şi-ncep reconstituirea locului, cu fotografia în mână. Ceilalţi copaci erau, măslinul, nu. Şi-atunci realizez. Măslinul fusese tăiat. I-am găsit butucul, dând zăpada la o parte. Am lăsat pietrele şi scoicile, eram foarte tristă, i-am mulţumit Domnului Profesor pentru lecţia asta, iar dumnealui mi-a scris:

f2

 

„Acum ai înţeles cum un gest, atât de simplu şi mic la prima vedere, devine un imposibil şi cât de importante sunt faptele făcute-n vremea lor. Îmi pare o poveste cu tâlc pe care-l vei desluşi si care te va întări de câte ori va fi vorba de-un gest pe care să-l faci atunci când toate sunt la o lungime de braţ de tine. Mă doare şi pe mine absenţa măslinului. Aşa au norocul şi ghinionul unii oameni: să asiste la intervenţii ale Timpului în viaţa lor.”

Au urmat, apoi, alte drumuri la butucul măslinului, întrucât prima serie de scoici şi de pietre trebuia să o iau acasă, multe dispăreau de-acolo, scriam despre ele, trebuia să pun şi alte serii de scoici şi de pietre, ba chiar am pus şi frunze. Devenise un ritual care-mi pria, un motiv frumos de a ieşi pe plajă şi-n parc.

„După câtva timp, vei lua prima serie de scoici acasă şi vei pune seria a doua de pietre şi scoici. Din acest exerciţiu-joc îţi dai seama că dacă nişte scoici se ţin cu greu la un loc într-o armonie, dar sentimentele, care-s precum aburul norilor pe un cer senin? Vara asta ai să vezi ce de modificări are un nor pe un cer senin, şi cât de variabil este: când crezi că s-a destrămat, se strânge iarăşi la un loc. Stările pe care le numeşti căderi, pune-le la şlefuit cuvinte şi vei vedea că pot fi o vocaţie şi chiar o înălţare atunci când pietrele cuvintelor se vor şlefui în apele valurilor. Căderile vin dintr-o compunere de funcţii: visul se compune cu voinţa şi poate cu dorinţa, iar rezultatul poate avea o derivată negativă. Numai că tu vii şi faci produsul, iar efectul este precum cântecul care, deşi trist, bucură şi emoţionează sufletul. Dar daca iarăşi laşi să treacă vremea, se schimbă starea, se schimbă peisajul tău interior şi iar nu vei reuşi. Va fi altfel de viscol, altfel de lumină şi toate-ţi vor ieşi fără să-ţi iasă.”

De-atunci, ne-a rămas vorba, când cineva amână şi tot amână: „vezi că ţi se taie măslinul.”

 

Despre Autor:

Lasă un comentariu