24fps, Cultură

Stockholm: “De mine nu s-a îndrăgostit nimeni niciodată…”

Oare mă sărută data viitoare? o să sune a doua zi? Sunt doar două din numeroasele întrebări care apar în dimineața de după. Stockholm, în regia lui Rodrigo Sorogoyen, este revelația spaniolă indie, realizată independent, ce tratează relațiile de cuplu în cheie contemporană. Câștigător la Festivalul de Film de la Malaga și la TIFF, filmul prezintă aparent o întâlnire de tipul boy meets girl, genul de film romantic la care se uită fetele la o petrecere în pijamale și suspină alean. Un băiat agață o fată la o petrecere și o vânează toată seara prin Madrid cu toate armele flirtului în speranța că se va culca cu el. Ea face pe inabordabila, când de fapt și ea îl dorește, pe principiul că el va vrea mai mult ceea ce nu poate avea. Până aici, toate bune. Sigur, un bărbat te va dori mai puțin dacă tu i te vei oferi din prima, dar nici nu va nutri sentimente după o noapte. Cel mult îi vei trezi un interes, sau îi vei fi potolit o sete. Stockholm explorează această distincție dintre impulsul lui de a o da afară în dimineața de după și atașarea feminină.

Stockholm_Aura

În cheie clișeică, personajele sunt anonime, relevând povestea unui el (interpretat de Javier Pereira) și o ea (interpretată de Aura Garrido) care ar putea fi oricare dintre noi. Să nu încercăm să încadrăm acest film în tipica sintagmă: Bărbații vin de pe Marte și femeile de pe Venus. Nu cred ca asta e scopul lui Sorogoyen. Stockholm e un experiment și aș zice unul reușit. Sindromul Stockholm, care descrie comportamentul unei victime captive ce simpatizează cu propriul agresor (sechestrator), este doar un pretext pentru a ilustra relația de cuplu. Cum altfel s-ar putea realiza switch-ul de la mijlocul filmului dintr-un film romantic într-un thriller psihologic dacă nu prin acest pretext, al anormalului, al afecțiunii psihologice? Comun pentru victimele abuzului inter-personal, în situații de divorț și de familii disfuncționale, de sechestru, acest comportament este de fapt un mecanism de apărare, o tactică de supraviețuire. Pentru a trăi trebuie să te pui în pantofii celuilalt, sa te identifici, să îi înțelegi nevoile și deși e o situație limită, singura alternativă, marcă a resemnării, este împăcarea cu propria soartă și amplficarea aspectelor pozitive. Dintr-o situație posibilă, acțiunea (de fapt dialogul, căci vorbim de un film conversațional) converge în punctul în care tot ce s-ar putea întâmpla mai rău se întâmplă. Regizorul are meritul de a nu exagera tușele personajelor sale, le dă totuși o poziție verosimilă. Gagica nu se transformă radical după un one night stand… nesiguranța ei din prima parte a filmului, ascunsă de masca încrederii în sine pentru a atrage tipul cool se transferă dimineața în realizarea că a oferit tot ce a avut de oferit și a pierdut. Pentru ea trezirea și implicit ziua e fix acea trezire la realitate pe care o oferă lumina rece a zilei.

Din punct de vedere al imaginii, Stockholm e un film atractiv. Seara e pictată în culorile cosmopolite ale Madrid-ului, iar spațiile sunt iluminate propice unei aventuri, interioarele de petrecere sunt clasic filmate în labirintul descoperirii. Se folosesc travling-uri ce urmăresc personajele prin oraș, prin camerele în care se vânează unul pe celălalt în acest joc al seducției. Partea flirtului, cea în care el încearcă s-o combine, este filmată în culori vii, calde, difragma este închisă, iar focus-ul cade pe cele două personaje, pe expresiile lor în timpul jocului amoros. Deși lipsit de focus, orașul este părtaș încă unei aventuri cu final așteptat: un el care profită de o ea pentru un futai de-o noapte, fără intenția de a începe ceva. Partea a doua a filmului, care are loc în apartamentul tipului și este disproporționat mai mică, reprezintă dimineața de după. Interioarele sunt de un alb clinic, violente, extrem de clare, diafragma larg deschisă, toate detaliile sunt în focus, iar profunzimea de câmp este mare. Lumina este crudă și relevă ceea ce știam de la bun început: că între ei se va sfârși. El n-o va vedea cu alți ochi și nu îi va acorda o șansă. Prima lui reacție va fi de repulsie, a obținut ce a dorit, iar acum s-a plictisit. Pentru ea, oxitocina va lovi și se va atașa. Instinctul de reproducere va lovi și își va dori să se așeze, să formeze un cuplu. Apartamentul devine personaj-martor al tuturor acestor istorii neîmplinite. Este spațiul crud al adevărului, al deziluziei, unde visele de transformare în cămin pentru doi, sunt făcute să moară. Prin contrast, varietatea cromatică a nopții, luminile orașului, firmele magazinelor, alternanța întuneric/lumină de la petrecere cu albul dimineții separă foarte vizibil cele 2 părți ale filmului. Albul supraexpus, depersonalizarea spațiului te lovește, aduce cumva cu un sanatoriu, trimite la starea psihologică a femeii slabe, fără stimă de sine. Trebuie apreciat minimalismul filmului, însă dozat mai bine dramatismul construit prin dialog, care la un moment dat se pierde tocmai din această dorință de bipolaritate a filmului, de a folosi 2 genuri în unul.

Stockholm_Javi

Sunetul indie al filmului se potrivește cu atmosfera tinerească a filmului. Singurul moment lipsit de dialog este susținut muzical de o arie clasică amplificată teatral pe fondul unor imagini de urmărire filmate în slow-motion. Ea este întoarsă din drum și ne arată un portret lipsit de apărare, prinsă între dorință și neputință. S-ar putea spune că din momentul acela problemele ei devin tot mai vizibile, ea încearcă să se destăinuie, încearcă să schimbe registrul, însă își dă seama că sinceritatea nu va atrage, așadar derulează pastila misterului, care speră că va atrage mai mult.

Stockholm_ziua

Spontaneitatea și naturalismul personajelor se diluează în partea dramatică a filmului, deși intenția este de a aduce în discuție o situație clasică, reală și repetabilă. Calitatea filmului este și defectul său. Filmul este prea… vorbit. Schimbarea de registru afectează personajele, situația dramatică fiind prea jucată, replicile se succed prea repede și își pierd din greutatea momentului, care ar fi trebuit susținută vizual de mai multă profunzime a jocului. Desigur, impostura personajelor trebuie menținută și în a doua parte și are indicii pe tot parcursul filmului, însă nu știu în ce măsură faptul că fiecare își urmează masca nu îl transformă pe el însuși într-o mască. O decizie regizorală pe care o salut este lipsa scenei de sex, ea este doar fin sugerată, iar momentul de intimitate se oprește la un sărut. Te prinzi că gagica o s-o comită pe la mijlocul filmului, iar dacă urmărești atent indiciile, chiar de la început. Sigur, prin contrast, el e un nenorocit, un playboy și ea o inocentă, o victimă, când de fapt tipa miroase a nesiguranță, iar această slăbiciune nu ar atrage pe nimeni. De fapt problema ei rezidă în autopercepție, nu este nici o bunăciune, nici o bunesă, nu reușește să stârnească nimic. După o bunăciune fluieră muncitorii pe stradă, îi pun mâna pe fund cocalarii: toți vor să o aibă. În fața unei bunese până și șantieriștii dau sarumâna.

Finalmente, Stockholm este o piesă cinematografică despre oameni care sunt în stare să facă orice pentru a obține ceea ce își doresc. În situația de comunicare dintre bărbat și femeie, fiecare este emițător și receptor pe rând, dar deși codurile și canalele folosite sunt aceleași, referințele sunt diferite. Alternativ, cei doi folosesc mijloace diferite pentru a ieși ca ei, el apelează la limbajul flirtului și al minciunii, ea la manipulare și șantaj emoțional. Ar fi o eroare să credem că tertipurile sunt tipic feminine sau masculine, iar pe ecran, aceasta este doar o convenție. Finalul, nu așa de surprinzător, este fin construit și i se adaugă strat cu strat prin construcția personajului interpretat de Aura Garrido. Drama psihologică a protagonistei progresează o dată cu iluziile deșarte pe care și le face. Pe fondul complexelor („De mine nu s-a îndrăgostit nimeni niciodată”) și a lipsei autostimei, a experiențelor marcante, oricine poate deveni o victimă, captivă donjuanului care caută puțină plăcere.

Despre Autor:

Lasă un comentariu