La evenimentul ce a avut loc joi seară în club Doors din Constanța am ascultat compoziții ale lui Yann Tiersen, Erik Satie și Ludovico Einaudi, împletite cu secvențe cinematografice din Baraka, în regia lui Ron Fricke, Metropolis, al lui Fritz Lang, Elephant man al lui David Lynch, The Stalker, regizat de Andrei Tarkovsky șamd. În total, o producție din douăzeci de colaje de muzică și film, cu optspreceze compoziții muzicale ale unor celebri pianiști și două ale lui Andrei Irimia, producătorul și organizatorul evenimentului.
Ora 19:30. Stăteam toți la mese, ocupaserăm în întregime localul; unii singuri, alții însoțiți. Socializam într-o mică zarvă, ascultam muzică, uneori eram furați de videoclip-urile proiectate pe pânză, de pe un celebru post muzical de televiziune, când, brusc, s-a oprit muzica. Ne-am îndreptat privirile spre scenă întrebători, unde Andrei Irimia, puțin emoționat, aștepta să fim atenți.

A început prin a spune că este surprins de mărimea auditoriului, că se aștepta să fie doar prietenii lui la o masă. Noi, desigur, am zâmbit în fața modestiei lui. Ne-a vorbit puțin despre proiecul Piano Collage, mai înainte tehnic, despre nenumăratele încercări de crea o simbioză între simțuri, de a monta și edita materialele în așa fel încât să creeze un echilibru perfect între imagine, muzică și emoție.
La început, fusese acaparat de tehnicitatea proiectului și “bineînțeles, nu ieșea totul din prima, trebuia să tai, să lipesc secvențe, să adaug, să obțin o sincronizare tehnică; însă după un timp mi-am dat seama că nu doar asta este important, ci trebuia să găsesc o legătură între ce transmite piesa cu ce transmite imaginea și acest lucru a fost mult mai greu de obținut”.
Din punctul meu de vedere, a fost de minune. Și este părerea unui om oarecare, nu opinia unui critic muzical sau de film; părerea unei persoane care, deși știe ordinea bemolilor din câteva cursuri de canto pe care le-a urmat la doispreceze ani, nu se definește a fi cunoscător de artă, ci un iubitor al ei.
Compozițiile alese pentru colaj aparțin stilului minimalist de la începutul secolului trecut, ne spunea el, stil ce era împotriva complexității clasicismului: “90% dintre ele sunt piese simple; am ales câte o piesă, două de la fiecare reprezentant al acestui stil, în ideea că nu tot ce este complicat trebuie să sune frumos, ci și ceva simplu poate transmite la fel de mult”. El și-a dorit să pună în valoare “frumusețea sunetelor simple și, de ce nu, a lucrurilor simple, în general”, ne-a spus la final de discurs. După mica introducere, ne-a mulțumit din nou pentru participare, ne-a urat “vizionare plăcută” și s-a așezat alături de prietenii lui, în public.

Cred că, la început, nimeni nu știa la ce să se aștepte. Pânza de proiecții s-a înnegrit și din nimic și-au făcut apariția câteva cuvinte: o invitație la o călătorie cinematic-muzicală într-o lume imaginată și creată de el. S-a stins din nou totul, apoi pânza a prins viață prin opera Black Stone, compusă de Clark, și imagini dintr-un scurtmetraj cu același nume. M-a acaparat din primele cadre, de la primele vibrații ale clapelor.
Închizând ochii, îmi aduc aminte fragmente în care mă treceau fiori. Uitându-mă în jur, îi vedeam pe toți absorbiți în lumea imaginată de Andrei, cu capetele înclinate sau cu bărbiile așezate în palme. Timp de o oră, tot ce am trăit se poate numi cu adevărat o călătorie. Prin personaje am dansat, am zburat deasupra văilor și prin nori, am făcut amor, am simțit dor, singurătate și abandon, apoi împlinire prin sărutări și împreunări de mâini, am alergat tineri, am fost la petreceri, am făcut poze râzând si am stat, obosiți de bătrânețe. Un colaj de trăiri sinusoidal și sublim care ne-a cuprins pe toți, odată cu fiecare etapă a vieții pe care am trăit-o sau o vom trăi, mai devreme sau mai târziu.
Precizez că e greu ca în astfel de momente să te lași purtat și, în același timp, să-ți faci meseria; să fii jurnalist obiectiv, atent și la public și ambianță, când muzica și imaginile te inundă și-ți dispersează concentrarea. Pe întuneric, însă, la lumina telefonului, mi-am notat ilizibil câteva cuvinte care aveau să mă ajute în redactarea recenziei de astăzi: pădure, dans în doi, cioburi, zbor, amor, pian, film, vin, divin.

Piano Collage al lui Andrei Irimia a fost un eveniment deosebit și consider că ar fi meritat toți banii dacă la intrare am fi dobândit un bilet de acees. Tinerii precum Andrei Irimia merită toată susținerea din partea publicului iubitor de artă când cel din urmă este atins de munca artistului, căci arta ne oferă ce nu putem avea. Chiar Ioan Slavici spunea că “acesta e rostul adevărat al artei: ea are să ne înalțe înșine unde prin noi nu ne putem ridica”. Și Piano Collage ne-a înălțat.
https://www.facebook.com/andreiirimiamusic