Evenimente

Ziua când ne-au obligat să ne gândim

yigru zeltil

Un exercițiu de imaginație: cum ar fi dacă, preț de o zi, învățământul și mass-media ar fi „virusate” și ar ajunge să transmită genul de informații care, pentru bunul mers al societății și buna digestie a populației, ar fi bine să rămână nespuse?

 

Nu mă refer la lucruri care țin de teoria conspirației incomensurabile (în măsură să te strivească de la bun început). E suficient să pui cap la cap lucruri cercetate deja de antropologi, filosofi, istorici ai mentalităților, psihologi, teoreticieni ai culturii ș.a.m.d., lucruri – unele – mai mult sau mai puțin cunoscute printre cei care încă mai citesc dincolo de specializarea lor strâmtă, pentru a obține o perspectivă care, dacă nu va destabiliza sau schimba în bine vieți neapărat (cel puțin din cauza lipsei de atenție, generată în mod necesar de rutinele pe care le implică timpul petrecut la școală sau în fața televizorului), ne-ar contraria destule obișnuințe de consum și, poate, idei pe care le luăm de-a gata.

 

Ce ar fi asta? O veritabilă călătorie în necunoscut și o potențial înspăimântătoare prezență concretizată a lui „Altceva”, chiar dacă acea alteritate se află în mijlocul nostru. Omul comun este îngrozit (sau stimulat în acest sens de către filme) de ideea unei întâlniri de gradul al treilea cu niște extratereștri cu chef de scandal, dar, după milenii de tribalisme și comunități apărate de ziduri, rămâne, în fond, mai înspăimântat de cei cu valori culturale diferite.

 

Să ne mai închipuim și că, tot în această zi, muzica de la TV și radio, acea muzică produsă de marile case de discuri și testată în prealabil pe grupuri care se vor a fi reprezentative pentru o majoritate cuantificabilă a populației (și ale căror alegeri momentane se vor răsfrânge cel puțin un sezon asupra tuturor celor dornici sau nevoiți să fie expuși la așa ceva) a fost înlocuită de o stranie și deconcertantă varietate – greu să-ți și imaginezi cum ar fi ca fiecare radio să se diferențieze realmente de celelalte – care să reprezinte cu adevărat ce ar vrea toți din fiecare ca muzica să reprezinte.

 

Desigur, numai prin magie/într-un SF ar putea DJ-ii nu numai să ia din absolut toate felurile de muzică produsă la noi (ca să limitez exercițiul la un orizont local/național, așa cum José Saramago, în Eseu despre orbire, a făcut ca un singur oraș – și nu toată planeta – să fie afectată de „orbirea albă”), ci să difuzeze și muzică doar închipuită de către noi toți, sau pe care am putea s-o închipuim dacă am cunoaște cu toții spectrul întreg al posibilităților muzicii, toate sau cele mai multe forme pe care le-a cunoscut de-a lungul omenirii, dacă am avea energia, timpul, privilegiile, inteligența/urechea care ne-ar trebui ca să ne dedicăm în asemenea hal… Cam greu!

 

Muzici pe care să le simțim măcar în această zi – fiindcă altminteri suntem mai mult sau mai puțin în schimbare – ca fiind „ale noastre”, un fel de adevăruri intime (poate prea?) brutal descoperite într-un moment în care ar trebui să te preocupe nu descoperirea de sine, ci vreo situație pe care trebuie să o „manageriezi” la locul de muncă sau vreo soluție la lipsa de bani și de „job”… o goană după îndestulare și plata facturilor în care, în cele din urmă, nu mai avem cum să acordăm atenție nici nouă, nici celor din jur…

 

*

 

Aceasta este ficțiunea mea, a unuia din generația de sacrificiu a „fulgilor de nea”. Nu am riscat până acum mai nimic, nu am avut încă nimic de apărat, pentru că, de pildă, bogăția și libertatea Internet-ului pare (părea) de la sine înțeleasă. Iar acum trebuie să ne dăm jos din pat, pentru că se aud rinocerii pe stradă și țin morțiș să ne ia în coarne, pentru că altă soluție „finală” nu văd în realitate decât s-o distrugă, inclusiv pentru ei înșiși.

 

Faptul că mă îngrozesc de fiecare dată când sunt forțat să consum ceea ce înseamnă în ziua de azi televiziune sau muzică „comercială” este mizilic pe lângă problemele de viață cu care se confruntă cei care sunt și vor fi luați în vizor acolo unde s-au erodat iluziile „civilizației” și se dă din nou liber la ura și resentimentele care, când stomacul e mai plin și nu e „criză”, trec în fundal, se manifestă mai benign… Timpul nu mai are răbdare, abia dacă apuci să-ți dai seama că e culmea să avem de ales în secolul acesta între fortărețe naționaliste și metropole corporatiste, între a nu putea avea decât relații sociale în termeni de operator-client și a rămâne blocați în cutume arbitrare pentru care ni se mai cere să ne și sacrificăm…

 

Nu aceasta este cea mai bună dintre lumile posibile. Mașinile pe bază de curent electric și centralele eoliene sau solare pot răsturna balanța, dar nu se vrea. Există soluții pentru mâncarea aruncată și pentru oamenii fără adăpost, dar nu se vrea. În unele părți a început să fie implementat timid venitul minim universal (atâta doar că, ghinion!, nu ajunge orișicine acolo), dar în altele este implementat mobilier public pe care să nu poată sta „boschetarii”. Răul nu e bau-bau metafizic, se simte foarte concret printre noi.

 

Guy Debord descria în Societatea spectacolului modul în care ne-am eliberat (ca societate) de nivelul subzistenței, dar a ajuns să ne controleze ceea ce a făcut posibilă această eliberare, alienându-ne în vederea unei dezvoltări la nesfârșit a economiei. Nici nu trebuie să mai fii stângist radical, a devenit aproape unanimă ideea că actuala economie a lumii nu mai poate continua așa. Ușor de zis, greu să scapi de tentația autodistrugerii…

 

credit foto: Ioana- Steluța Manea

 

Despre Autor:

Yigru Zeltil

Lasă un comentariu