Bienala de artă de la Istanbul a debutat anul acesta cu o grevă de scurtă durată pentru a marca actuala „problemă kurdă”, după ce la ediția trecută, în urma rezultatelor protestului de la Taksim, organizatorii au fost nevoiți să mute în galerii unele din acțiunile care erau programate… Curatorul bienalei susține că anul acesta nu a fost nicio presiune din partea cenzurii, deși unele dintre lucrări expuse au ca temă genocidul armean sau problema lipsei de libertate de exprimare. Anul trecut, Twitter și YouTube au fost temporar interzise în Turcia (decizia a fost ulterior revocată de Curtea Constituțională), în urma unui scandal de corupție la nivel înalt datorat dezvăluirilor unor jurnaliști on-line. În schimb, francezii au aprobat acum câteva zile o lege prin care este asigurată libertatea artistică (până acum o cutumă pentr lumea occidentală), dar în termeni vagi, care lasă loc liber interpretării. Cu puțină vreme în urmă, o sculptură instalată în Versailles de Anish Kapoor a fost vandalizată cu mesaje antisemitice…
Acesta este contextul în care ne situăm. Context pe care, în mod dezastruos, nu am avut grijă să-l uit de îndată ce am intrat în Muzeul de Artă Constanța.
După ce a beneficiat din partea ICR Istanbul de o bursă în Turcia, pictorul Sorin Adam a realizat o serie de tablouri care a plăcut celor de la Institutul Cultural Turc „Yunus Emre”, care au avut ideea de a organiza și de a susține această expoziție (în care sunt incluse și picturi inspirate de Bretania). O contradicție aparent nesemnificativă: pe pereții din prima sală au atârnat și steagurile celor două țări (România și Turcia), în timp ce directorul Muzeului de Artă, doamna Doina Păuleanu, a vorbit exclusiv despre valoarea estetică a lui Sorin Adam, acest „mare pictor al școlii naționale de artă”…
Deși discursul introductiv a sublinat la un moment dat felul în care Sorin Adam s-ar sincroniza cu alți pictori figurativi de azi, este foarte evident faptul că stilul său (format într-o perioadă în care pictura românească omologată era amprentată de școala lui Ciucurencu, cel care a avut voie de la partid să promoveze din nou fovismul…) este cu desăvârșire tributar picturii de la 1890-1900. Peisajele și scenele de gen pe care le expune sunt de un idilism orientalist care nu au realmente nicio acoperire în Turcia concretă de azi; oamenii sunt reduși la pete de culoare, nelipsind femeile cu iașmac înlocuit demult de baticuri colorate sau de portul negru actualmente în „trend”…
Nu lipsa de acuratețe față de realitate ar fi problema aici, ci felul oportun în care această manieră complet paseistă de a aborda alteritatea culturală (o problemă complexă redusă la „suprafețe” pitorești), legitimată în numele unui concept bun la toate („postmodernismul”), profită de o carență sistemică a institutelor culturale naționale: puse în fața complexității culturii contemporane, acestea nu pot decât să facă o selecție curajoasă (moment în care s-ar putea ivi sensibilități ofensate – să nu uităm, „poneiul roz” a fost „denunțat” tot de către niște români puritani) sau, din mai multă prudență diplomatică decât discernământ artistic, să reducă aisbergul acestei culturi la un maldăr de „kitsch”-uri și de lucruri cuminți, care aplatizează orice discuție posibilă în numele salvării aparențelor. Prin urmare, nu sunt luate în calcul exigențelor artelor de astăzi (care, datorită contextului global și al estompării granițelor dintre arte – ca „lumi”, instituții așa-zis autonome – și restul culturii, depășesc adeseori formalismul modern), dar nici nu are loc între culturi decât un contact mediat, „cu mănuși”.
Desigur, problema aceasta poate să nu existe pentru public: am întâlnit la expoziție suficienți oameni cărora lucrurile li se par firești, această situație pare normală… și cât se poate de confortabilă. Mi s-a reproșat că sunt „prea critic” față de aceste tablouri „frumoase”. Dar „frumusețea” nu mai este singurul criteriu, iar în lumea aceasta nu prea ne mai permitem să fim „inocenți”, nimeni nu este „dezinteresat” și „puritatea estetică” rămâne o poveste… frumoasă.
Adevărul trist: libertatea artei este o dezvoltare recentă și nu este dată pentru totdeauna. Libertatea artiștilor poate fi insuportabilă chiar pentru ei înșiși și, în orice caz, se poate manifesta cât se poate de inacceptabil pentru societate. De fapt, doar această societate secularizată (în care orice fel de valoare tinde să fie redusă la numitorul comun economic – banii) este în stare să suporte „nerușinarea” artiștilor, doar în această civilizație occidentală poate un muzeu să promoveze un artist care critică însăși puterea care îl susține. Să nu ne amăgim: puterea nu este tolerantă la critică… decât în momentul în care poate folosi acest lucru în beneficiul ei. Arta cea mai „îndrăzneață” și mai „inovatoare” este și ea redusă la statutul unui trofeu. Agențiile secrete americane au finanțat în secret galeriile care promovau pictorii expresionismului abstract, deoarece se considera că acest curent simbolizează libertatea pe care o are democrația americană față de totalitarismul sovietic. Se înțelege că libertatea și individualismul acesta este străin de societățile tradiționale, dar astăzi există și următoarea certitudine: capitalismul poate funcționa fără democrație și chiar fără secularism (vezi cazul „Guggenheim Abu Dhabi”).
Nu se pot îngrijora dintre cetățeni decât cei sensibili dintotdeauna la oscilațiile puterii: artiștii și jurnaliștii.
