Opinia publică? Libertatea de exprimare? Cuvinte frumoase, alese, dar lipsite de operationalitate. În jurul acestor concepte, încarcate de democraţie pură, au început din 1990 încoace să se perinde populiştii şi demagogii. Da, este importantă libertatea de opinie, este constructiv să obişnuim un popor să dezbată, să comenteze, să opineze, dar totuşi nu trebuie să uităm sensibila, dar extrem de importanta graniţă între opiniile neavizaţilor şi opiniile specialiştilor.

Am devenit un popor de specialişti şi asta nu din cauză că suntem … un popor de specialişti, ci pentru că ni s-a spus că părerea şi, mai ales, voinţa populară e sfântă, irefutabilă şi infailibilă. Total greşit! Măreţul popor şi măreaţa opinie publică pot eşua lamentabil. Mai ales în cazul problemelor tehnice – ce ţin de organizarea statală, ce ţin de mecanismele economice, ce ţin de structurile admnistrativ-teritoriale etc. Şi de cele mai multe ori opinia populară referitoare la probleme tehnice a eşuat îngrozitor.

Aici au intervenit populiştii, demagogii şi “frâmântătorii de mâini”. Inteligenţi din fire – au o inteligenţă specifică, o inteligenţă şulfănească – aceştia au exploatat momentul, s-au urcat pe val şi au strigat ca din gură de şarpe că poporul e inteligent, poporul e chiparos, poporul e Dumnezeu pe pământ, mânca-l-ar mama şi tata pe el de popor! Şi poporul, narcisist din fire, s-a complăcut în această situaţie şi a început să persifleze până şi opiniile unor specialişti recunoscuţi internaţional.

Haideţi să facem un exerciţiu de imaginaţie. Imaginaţi-vi-l pe cel mai bun chirurg pe care l-a avut vreodată România în momentul unei operaţii pe cord deschis. Îl anesteziază pe pacient, îl taie pe piept, îi diseacă inima şi … hop referendum naţional: O, tu, prea iubit şi prea inteligent popor, cu a ta “voinţă sfântă”, luminează-ne pe noi, rogu-te, ce trebuie să facem mai departe? Cum trebuie să-l operăm pe pacient ca el să trăiască şi să se facă bine? Credeţi-mă pe cuvânt că pacientul ar muri în secundă doi. Şi nu pentru că poporul e prost, incult sau gură-cască, ci pentru că treaba lui de popor nu este să cunoască toate domeniile tehnice existente. Şi nici nu era normal să fim un popor de mega-specialişti, pentru că nu ar mai fi funcţionat societatea.

Trecând din ficţiune în real, atât în 2009, cât şi în 2013, poporul pare din ce în ce mai ahtiat după un Parlament Unicameral. „Da’ de ce?”, se tot întreabă intrigaţi specialiştii reputaţi în drept constituţional, în administraţie publică, în sociologie şi, başca, în … psihiatrie. Şi în 2009, şi în 2013, au venit tehnocraţii buluc la televizor, au dezbătut, au prezentat argumente pro şi contra unui astfel de sistem parlamentar, argumente bazate pe cercetări ştiinţifice amănunţite, iar bilanţul a ieşit net împotrivă. Tehnocraţii spun răspicat, argumentat, că sistemul unicameral e dăunător pentru democraţie, o să fie un haos general, sistemul instituţional al viitoarei federaţii UE se vrea clădit pe un model bicameral, o să fie cea mai mare greşeală pe care o putem face în cei 23 de ani de democraţie. Ce credeţi că a făcut voinţa sfântă a poporului? I-a spart capul cu piatra tehnocratului, votând covârşitor pentru un astfel de sistem parlamentar unicameral, legitimând ideea că 100 de nespecialişti pot spune că “meniscul” este o plantă carnivoră şi nu un cartilaj in forma de semiluna, in ambele parţi ale articulaţiei genunchiului. Poate contrazice specialistul voinţa sfântă a poporului? Da, dar va fi persiflat, batjocorit, luat la mişto şi va sfârşi dramatic… cu capul spart, dar cu dreptatea în braţe.