Evenimente, Opinii

Circ, pâine și niște cărți

Caravana Gaudeamus care trece pe la noi în fiecare sezon estival, față de acest Gaudeamus Internațional care magnetizează Bucureștiul în noiembrie, este o reflexie palidă, meschină, oarecum de prisos (întrucât multe dintre puținele edituri prezente anual în Mamaia sunt prezente și în librării), dar cărțile măcar ocupă o proporție privilegiată. Pe când Gaudeamus Internațional dă totul în vileag: cărțile sunt o marfă între altele – și încă una care, când nu e didactică sau utilitară în alt sens, tinde astăzi să se contopească în „lifestyle”-ul cumpărătorilor, alături de varii alte simulacre.

Prin urmare, nu-i de mirare că standurile editurilor propriu-zis se pot învecina cu borcane de miere, baclavale, te miri ce (de exemplu: „Școala de altădată”, un stand cu bănci de modă veche și instrumente de scris așijderea). Nu mai e de mirare nici faptul că încă poți vedea politruci (apropo de poanta TNR cu „editura Jilava”) și o grămadă de „propagandă ezoterică” – de-acolo vine mirosul banilor… Ar mai fi destule lucruri de îndreptat pentru edițiile viitoare, deși esențialul rămâne următorul: Gaudeamus este o vitrină spectaculară a unei industrii de carte între exuberanță și precaritate.

Exuberant a fost modul în care beletristica a ținut capul de afiș anul acesta: printr-o mulțime de traduceri (Harper Lee cu un roman inedit, „Du-te şi pune un străjer”, laureatul Nobel Svetlana Aleksievici, Richard Flanagan, Elif Shafak, Salman Rushdie, debutul literar al regizorului David Cronenberg etc.) și – mai ales – de lansări-surpriză în ceea ce privește literatura română contemporană: continuarea reeditărilor din prozatorii Gheorghe Crăciun (Cartea Românească) și Mircea Nedelciu (Paralela 45), apariția edițiilor Alexandru Mușina și Cristian Popescu (Tracus Arte) – doi poeți români despre care se spune că au dispărut prea repede dintre noi (mai ales Cristi Popescu, care a murit în 1995 și nu a publicat decât trei volume astăzi greu de găsit, pe care cei mai mulți le-au citit fotocopiate sau, fragmentar, în antologii), două nume care au rămas până acum apanajul cititorilor de poezie, deși reprezentați cu fragmente sau o mențiune pasagere în unele manuale mai noi.

Nu în ultimul rând, cea mai mare surpriză a fost cea care a ținut cap de afiș: noul roman al lui Mircea Cărtărescu, intitulat „Solenoid” (spre disperarea celor cu frică de DEX, deși cartea în sine pare a fi mai accesibilă decât „Orbitor”), încheiat cu nu multă vreme în urmă, tipărit pe ultima sută de metri de dinainte de târg. În ciuda numărului mare de pagini și în pofida calității hârtiei (se subînțelege că ediția cartonată va apărea la momentul oportun pentru revitalizarea vânzărilor), „Solenoid” a fost pe #1 în top, alături de – cum era de așteptat – „Biblia pierdută” a lui Igor Bergler (iată că poți scoate un bestseller pe piața românească, dar atâta timp cât speculezi o rețetă cu priză – Dan Brown, în cazul de față). Neplăcut impresionat am fost de discursul exaltat (între Titu Maiorescu și calculul de marketing, desigur) al lui Gabriel Liiceanu. Nu tocmai Mircea Cărtărescu sublinia faptul că scriitorii au fost/sunt și ei oameni și că ideea de „Mare Autor” ne inhibează, ne facem să ignorăm literatura (tocmai pentru că școala ne-a dresat în termeni de teamă și respect)? În mod ironic, personajul principal al romanului este un Mircea Cărtărescu fictiv, care nu s-a afirmat în literatură și a rămas un biet profesor de română… De altfel, Lucian Boia a lansat tot la Humanitas „Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit” (asupra căruia mă voi opri altădată).

Le las altora plăcerea de a despica în patru „Dialoguri de duminică. O introducere în categoriile vieţii” (tandemul Gabriel Liiceanu-Andrei Pleșu, Humanitas) sau – pentru a rămâne la „non-ficțiune” – vreuna din cărțile de(spre) Familia Regală (șir la care Doina Păuleanu a contribuit cu volumul „Regalitatea și marea”, Ed. Monitorul Oficial). Mai intrigat am fost de cărți precum „1000 de vinuri excelente” (Litera), pe care o menționez doar pentru stilul spumos al celor care au prezentat cartea la târg (poanta serii: „Cartea aceasta este nouă, așa că vă recomandăm s-o mai lăsați să se învechească”), sau de „Tradiții la supraofertă” a lui Florin Dumitrescu (care analizează istoria recentă a brand-urilor așa-zis „tradiționale”, de la Untdelemn de la Bunica și ROM până la Matache Măcelaru’ și McMititei). În ceea ce privește zona teoretică, mai de „specialitate”, e suficient să spun că, în alte condiții, ar fi stârnit tam-tam recenta ediție critică din „Opera de artă in epoca reproductibilității sale tehnice” a lui Walter Benjamin.

Bine, târgurile sunt pentru piața de carte un mijloc privilegiat în anumite moduri (de exemplu, posibilitatea interacțiunii dintre autori și public), dar doar un mijloc. Dincolo de veșnica poveste „producător” (sau „desfăcător” cu ecuson de expozant) – „consumator” („cumpărător” limitat), ai posibilitatea de a fi încântat de posibilitățile pe care le are un astfel de evenimente polarizator sau de a fi ultragiat (pe la fel de bună dreptate) de compromisurile și de vulgaritatea inerentă unei astfel de formule. Nu se pot face într-un asemenea târg aglomerat și zgomotos decât lapidare lansări „la apă”, drept dovadă că printre scriitori am auzit formula „făcea-ți-ai lansări de carte la târg” – prietenii știu de ce. Dar la fel de adevărat este că, văzut dinspre provincie, Gaudeamus-ul de la București rămâne simulacrul cel mai apropiat de o ideală experiență de a fi „în epicentrul cărților”. Dar și asta pentru cine vrea și poate…

Despre Autor:

Lasă un comentariu