Invitat să realizez un articol despre „arta contemporană” din Constanța, am fost nevoit de la bun început să divulg un „secret”: este sublimă… și încă nu prea dă semne că ar putea fi și altceva. „Lista (foarte) scurtă” care s-ar putea face nu poate fi compusă decât dintr-o mână de artiști care expun la București sau chiar în alte țări, dar preferă să locuiască (și) aici… și poate ceva mai mulți oameni care au rămas acolo unde au studiat artele și nu mai sunt (aproape) deloc asociați cu orașul Constanța (unde am dintotdeauna impresia că mulți artiști și scriitori sunt „de sertar”, așa cum nici ceea ce apare totuși în public nu ar da impresia că (auto)cenzura comunistă ar fi dispărut). Există un singur „dar”: cazul… Constanța Caz.

Constanța Caz a fost mai puțin un grup de artiști constănțeni, cât un proiect curatorial al lui Gabriel Brojboiu prin care, începând cu 2007, el și câțiva colegi de generație (în ordine alfabetică: Anamaria Avram, Ruxandra Brojboiu, Constantin Gheorghe, Gabriela Gheorghe, Flavia Lupu, Iulia Pană) au realizat câteva expoziții (nu numai de pictură, sculptură sau fotografie, dar și de artă performance, video sau instalațională) în spații neconvenționale (o cazemată părăsită, o vilă în construcție și… gara CFR), unde au expus împreună cu câțiva artiști din București (Dan Perjovschi – prezent la toate edițiile –, Anca Benera, Georgiana Cozma, Marius Vatamanu) și din alte țări (Austria: Helga Gasser și Johann Jascha; Danemarca: Kirsten Dehlholm/Hotel Pro Forma; Franța: Severine Bourguignon; Germania: Renate Christin; Italia: Antonio Manfredi și Raphael Vella; Wales, Marea Britanie: Glyn Davies și Wanda Zyborska). Proiectul acesta însă pare să se fi încheiat în anul 2012 cu o expoziție în afara seriei (intitulată „(In)sanitary”) desfășurată în Galeria Ion Nicodim și cu o amplă retrospectivă la Căminul Artei din București, după care cei mai mulți dintre membrii așa-zisului au continuat (din fericire) să fie activi în Constanța, de data asta în formule individuale sau în cadrul expozițiilor UAP.

Retrospectiva Constanța Caz din 2012 a fost descrisă de Magda Cârneci într-un text elogios publicat în revista ARTA (nr. 6-7/2012), unde preconiza că „acțiunile micului grup de „guerilleros” artistici de la malul Mării Negre pot căpăta valoare de model pentru mediul constănțean, dar și pentru alte spații culturale din România”. Metafora cu ieșirea eruptivă din „magma provincialismului” s-a dovedit a fi o descriere mult mai potrivită: proiectul (altminteri lăudabil) nu numai că presupunea o frecvență redusă în comparație cu ritmul în care sunt încropite „saloane” la noi, dar iată că nici nu era un proiect pe termen lung. Expoziții decente sau realmente interesante ale unor artiști bucureșteni sau străini au mai avut loc ocazional în Constanța (am mai invocat exemplul excepționalei expoziții de pop art american și italian CONTAMINAZIONI 014 de la Muzeul de Istorie și Arheologie – un caz de creativitate curatorială cum nu suntem obișnuiți), dar ele, ca și Constanța Caz, rămân excepția de la regulă.

Atâta timp cât „status quo”-ul instituțional nu se schimbă, iar autoritățile locale nu depun niciun efort pentru a încuraja întregul spectru al culturii înalte (nu numai acțiunile de tipul așa-zisului festival „antic” Tomis), Constanța va dormi liniștită în continuare din punctul acesta de vedere, iar cei câțiva nebuni care „se cred la New York” (apropo, recomand un volum care se numește „Arta experimentală în anii optzeci la Oradea” – o dovadă că nu e nevoie de un magnat cu o fabrică de bani în dormitor sau de o MoMA în buricul târgului pentru a se face artă cât se poate de actuală și de creativă) își vor vedea liniștiți de nebuniile lor neimportante – tarabele de reproduceri din chihlimbar să trăiască… Îmi pare rău, dar nu sunt de acord cu situația asta, așa cum nu ar trebui să fie considerat „normal” nici faptul că hoția și mediocritatea balcanică de la noi aproape că ne obligă să emigrăm…

Am mai primit reclamații că scriu din turnul de fildeș: da, încalc „zona de confort” pe care mass-media în genere și jurnalismul în particular ne face s-o instituim și în jurul lucrurilor care țin cică de trebuințele noastre superioare (știți piramida lui Maslow?… nu, nu aia a lui Costi Ioniță!). Țara te vrea prost și tembeliziunea te asigură că o să rămâi așa – da, dar lumea se schimbă de la o secundă la alta, iar ca să înțelegi lucrul ăsta… ai nevoie de mult mai mult timp. Și acum gata, să iau o pauză de respirație…