Asta pentru că Hemingway spunea că fericirea la oamenii inteligenți, e cel mai rar lucru pe care l-a întâlnit. Și pentru că Freud spunea că scopul psihanalizei este de a elibera oamenii de nefericire nevrotică pentru a-i face niște nefericiți normali. Și asta și pentru că Nietzsche spunea: câtă luciditate, tot atâta dramă.
Niște cinici resemnați cu care sunt de acord doar atunci când fac haz de necaz pe seamă vieții. În ciudă tuturor celebrilor citați mai sus, poți fi deștept, lucid, normal și fericit în același timp. E și o artă dar mai ales o știință.
1. Mai întâi: fericirea aia dementă, constantă și fără sfârșit nu există și nici nu-ți trebuie. Nu are cum – pentru că ea există prin comparație, deci inevitabil ai nevoie de eșec și tristețe pentru a o aprecia. Tristețea și eșecul vin de la sine, poate pentru că așa cum a spus Buddha viața e chin și suferință, sau pentru simplul fapt că există un sfârșit oricum și dacă ești prea conștient de asta și nu uiți defel de moarte, atunci nici n-ai cum să te dedai prea mult unor plăceri cărora le vezi sfârșitul.
Totul este o criză. Criza adolescentului, criza maturizării, criza vârstei de oricare ar fi ea, criza dragostei, criza timpului în final. Viața în sine este o criză de sens: ni se dă o perioadă de timp nespecificată în care trebuie să atingem niște puncte de vârf care ne definesc succesul, împreună și în competiție în același timp cu ceilalți.
Nu ni se spun regulile, nu ni se spune la ce suntem buni cu adevărat, știm doar că trebuie să fim fericiți – dar și fericirea e un model indus social de niște creatori de opinii. Vin hormonii peste noi, vine presiunea de a fi integrat social, vrei să-ți fericești părinții dar să fii și tu însuți, vrei și stabilitate dar și provocare, vrei să găsești dar nu te poți opri din căutat. O adevărată nebunie.
Acesta-i jocul – te naști într-un sistem de reguli – al familiei și mediului cărora le aparții. Apoi trebuie să le provoci să vezi ce e real și ce nu, să faci parte din sistem și în același timp să fii tu însuți, un manuscris pe care îl scrii cu cerneala propriilor înțelegeri. Nu ale altora, ci ale tale, trăite visceral până la capăt.
2. Satisfacția vine din confruntarea bine dozată cu stresul, suferința și schimbarea. Science dixit iar experiență o confirmă. Primele două vin de la sine, schimbarea, însă, e efortul personal. Tolerează stresul și suferința, acceptă că durerea face parte din viață.
Ce trebuie să învățăm este un management al emoțiilor negative – dezamăgire, eșec, pierdere. Ele sunt inevitabile, pe tot parcursul vieții. Inevitabilă este însă și schimbarea. Conform regulei: dacă nu râzi de tine cel care erai acum un an, nu evoluezi suficient de mult.
3. Creierul nostru este rezolvator de probleme – această îi este menirea și satisfacția. Nevoia de certitudine ne face să ne agățăm de tot felul de soluții și principii dorite a fi finale. Greșit! – creierul este o fabrică de chimicale în căutare de provocări de rezolvat. Nehrănit cu provocările corecte, va încerca să găsească probleme acolo unde nu sunt – și dacă te uiți obsesiv căutând provocare vei găsi.
Astfel se ruinează relațiile de exemplu, pentru că omul crede că dragostea este răspunsul la orice problemă și își va luă provocarea doar de acolo. Într-un fel, dragostea este răspunsul la tot– dar nu dragostea romantică, ci dragostea ca mod de a fi, ca atitudine față de viață. Cum ar fi să iubim nebunia de a fi, paradoxurile și contradicția, acceptarea durerii și dezamăgirii, acceptarea vieții așa cum este.
Provocarea ultimă este cum să cazi din rai și să nu mori de dorul lui. Adică de a găsi un echilibru între idealism și cinism. Adică să-ți păstrezi entuziasmul și optimismul, chiar dacă.
4. Învață să spui NU. Oamenii nu spun Nu pentru că vor de fapt dragostea tuturor și le e teamă că refuzând ceva cuiva, nu vor mai fi doriți. Ai nevoie de dragostea tuturor doar atunci când tu însuți nu te iubești pe tine, pentru că acceptarea lor este validarea pe care tu refuzi să ți-o dai.
Nu-i vei mulțumi pe toți niciodată și nici nu ai nevoie. Janis Joplin spunea că pe scenă face dragoste cu 25 de mii de oameni și apoi se duce acasă singură. Admirația tuturor nu va compensa niciodată pentru lipsă de iubire reală față de tine însuți și nici pentru lipsa iubirii unui partener real. Avem nevoie de dragoste, dar doar a celor pe care noi înșine îi admirăm.
Și, mai întâi, trebuie să te admiri pe tine însuți. Asta implică să înveți să-ți spui NU în primul rând ție însuți – pentru că orice standarde ai pentru tine implică efort și disciplină, adică a spune NU tentației plăcerilor de moment.
5. Lasă trecutul și victimizarea. Nu-l folosi nici ca justificare pentru eșec nici ca preocupare pentru răzbunare. Trecutul nu poate fi schimbat. Regretele, furia și vina sunt niște preocupări mediocre pentru mintea ta – hrănește-o cu alte delicatese emoționale. Nu mai are importanță ce a fost, ci cum atingi ceea ce îți dorești să fie.
Adică nu victimizare și plângere de milă, ci focusare pe prezent și pe rezolvare de probleme. Dacă suferința trecutului îți devine carburant pentru schimbare, nu regreți nimic. Nemulțumirea prezentului îl face pe leneș să se uite în trecut și să găsească vinovați, pe când curajosul se ridică de fiecare dată și o ia de la capăt. Pentru că ce alte opțiuni ai?!
6. Nu încerca să schimbi pe nimeni, ci doar pe ține însuți. Critica și reproșurile nu funcționează niciodată. Ci doar exemplul personal, pentru cei care au mintea să vadă. În loc să te justifici și să te explici la nesfârșit în față unor oameni, explică-ți ție despre tine niște lucruri.
Înconjoară-te de oameni cu aceeași dorință de schimbare, cu aceeași deschidere față de experiență. Dacă te înconjori cu oameni la fel de inteligenți că tine, fiecare va găsi singur calea, nu trebuie să-i forțezi tu cu nimic.
7. Dezvoltă un optimism stoic. A fi optimist nu înseamnă să fii rupt de realitate și să ignori negativul. Înseamnă să-l accepți dar să alegi să vezi frumosul. Da, vei avea momente în care vei obosi să fii inteligent și atunci vei fi trist. Iar dacă te lupți cu tristețea, vei cădea în depresie.
Optimismul stoic înseamnă a accepta că viață e și chin și suferință și că, inevitabil, le vei experimenta, dar de fiecare data te vei ridica și o vei luă de la capăt, pentru că viață este și bucurie și plăcere. Înseamnă că atunci când viață îți dă lămâi tu faci limonadă pe care o vei savura alături de cei asemeni ție, cu care vei și râde și vei și plânge deopotrivă.
Pentru că ce alte opțiuni ai!?
8. Nu mai bate la uși închise. Renunță la oameni și investiții de orice fel care nu duc nicăieri. Cu cât prelungești agonia, cu atât îți va fi mai greu să renunți la ceea ce pur și simplu nu funcționează. Adică învață să pierzi cu grație, nu trebuie să te scufunzi odată cu corabia.
În același timp, nu generaliza un eșec. Fii om de știință, adică lucrează cu statistici. Înainte de a te resemnă trist în cinism, investește-te din nou în alt fel de oameni și principii. Istoria se repetă doar la oamenii care n-au învățat nimic din erorile trecutului.
9. Dacă judeci oamenii, nu ai timp să-i iubești. E vorba de o economie cognitivă a creierului – nu poate întreține simultan două atitudini contradictorii. Ceea ce ne amintim și la sfârșitul zilei și la sfârșitul vieții sunt momentele în care am iubit și am fost entuziasmați de ceva sau cineva.
Nu te înconjura de oameni pe care îi critici că să te simți tu superior, ci de oameni pe care îi admiri și de la care ai tu de învățat. A învață e dragoste. Cam așa traduce creierul tău o înțelegere nouă: când ai un moment de Evrika, creierul tău este mulțumit. Mintea este stăpânul pe care îl cauți care să facă ce vrei tu.
10. Nu te mai minți pe ține însuți. Cum ar fi: voi fi fericit când voi avea nu știu ce. Sau: dacă aș avea mai mult timp, aș face asta. Sau: voi iubi când voi întâlni persoană potrivită. Ai și motive de a fi fericit, ai și timp și ai și pe cine iubi.
Să luăm exemplu de la artiști: ei nu pictează când întâlnesc peisajul sau muză potrivită, ci pictează – e un talent care se vrea exprimat. Ei nu cântă doar când au melodia potrivia, ci ei cântă – e un talent care se vrea exprimat.
Talentul nostru, al tuturor oamenilor, este de a iubi: această este încununarea evoluției de la animal la om, a ne iubi unii pe alții. Pentru că însuși faptul de a fi lucid de propria efemeritate, de paradoxul de a fi instinct și conștientă simultan, ne face să ne uităm unii la alții cu căldură și înțelegere că în această călătorie tot ce contează este să ne ținem companie și să ne susținem unii pe alții.
Nu te păstra pentru cândva, undeva, cineva. Acum și aici se întâmplă viață – nu scăpa nimeni de finalul ei, dar putem fi fericiți cu toții pe parcursul ei. Nu va faceți griji că ce s-ar întâmplă de-ar fi toți fericiți – cum spuneam, fericirea vine din când în când, că și moment de vârf când atingi un deziderat. Totul e să valorizăm efortul depus în atingerea ei și când noi o avem să-i susținem pe ceilalți în timp ce ei o caută.