Hegel despre existența deschisă spre mare
Deși din China, Babilon sau India s-a navigat pe mări, aceste culturi n-au păstrat urme adânci din aventura pe mare căci s-au închis în sine, uscatul fiind unde se clădește totul în ele. Pentru mulți europeni marea a fost evadarea, având un raport pozitiv cu ea, deschizându-se spre cea care aducea eliberarea, evadarea din viața limitată, legată de pământ. În fața mării și pe mare, omul se poate reprezenta deschis spre nedeterminat, spre nelimitat, către infinit.
Pe pământ omul este legat, prins în dependențe și îngrădiri, însă cutezând să se elibereze, plecând pe mare el își pune în joc ceea ce are și este, pentru a avea mai mult și a fi altfel. Chiar dacă oamenii își riscă pe mare viața și avutul pentru posesiuni și profituri, bărbăția, cutezanța și chiar noblețea sunt de remarcat în lupta cu marea înșelătoare.
Marea maleabilă, infinit de îngăduitoare, primitoare în nesfârșitul ei, devine violentă și distrugătoare datorită caracterului ei schimbător. Schimbare, transformare a oamenilor întru nemărginirea mării, căutând calea spre înavuțire sau aventura, de fapt mereu o căutare de sine pe marea interioară. (interpretare la prelegerile de filosofia istoriei)
Europenii și marea la Michel Mollat du Jourdin
Ca Hegel și nu numai, marea pentru Mollat este un element comun al culturii europene, un element pe care se poate baza identitatea unei culturi la care suntem părtași. Un om maritim, un om născut la malul mării face cât cel puțin doi oameni, spune un raport din Franța primei revoluții. Oamenii mării, trăind cu aerul sărat în plămâni încă din leagăn, sunt de preț, afirma un ministru francez din secolul XVII.
Însă un om maritim, de pe litoral sau coastă nu este neapărat un om al mării, care trăiește prin ea, pe ea și pentru ea. Dar solitudinea în fața mării o poate trăi oricine. Soții, copii, așteptând întoarcerea celui plecat pe tărâmul nesfârșit al mării, solitudine perpetuă de-a lungul veacurilor în fața mării pustii și goale. Solitudine a celui care așteaptă, știind că departe, în imensitatea mării, cele ce se întâmplă acolo nu seamănă cu cele de pe uscat. Lumea mării nesigură, instabilă, precum lichidul, poate rupe legăturile dintre oameni, cu cei de pe uscat, aruncându-i într-o singurătate definitivă.
Copii nemângâiați, respirând aerul sărat al mării, căutând în zadar un semn de pe marea necuprinsă, avântându-se pe ea pentru a regăsi ceva sau pe cineva pierdut, ascultând urletele mării, țipete poate ale sufletelor rătăcite, nemaigăsind calea înapoi. Marea invită la reflecție, prin tăcerea și violența ei necuprinsă, îndreptând spiritul spre infinit. Marea sfidează timpul și spațiul, imensitatea și perenitatea ei se opune generațiilor de muritori prinși pe pământul delimitat și constant.
În fața stabilității și constanței pământului este instabilă și schimbătoare, în fața agitației oamenilor este tăcută. Omul i se poate abandona visând la fericirea paradisiacă a insulelor din imensitatea ei sau se poate retrage înspăimântat din fața violenței ei, pe pământul sigur de sub picioarele lui, de care depinde, întorcând spatele deschiderii nesfârșite unde poate găsi… (interpretare la Europa și marea de autorul menționat)
