Cea mai bună expoziție de artă din Constanța anului 2015 a avut loc la Serviciul Arme, Explozivi și Substanțe Periculoase al Inspectoratului Județean de Poliție. Nu este o glumă. Am scris în vară despre expozițiile ce au avut loc la Muzeul de Artă Constanța în parteneriat cu MARe – Muzeul de Artă Recentă și Universitatea Nationala de Arte Bucuresti ca despre cele mai importante expoziții din Constanța, dar încă de pe-atunci știam – și așteptam cu nerăbdare – că va avea loc tot anul acesta prima expoziție personală semnată King von Bee. Am cunoscut-o în 2012, când a expus câteva lucrări la un eveniment independent (și inter-artistic, trebuie spus) care se numea Warm Art. Prezentă ulterior în niște expoziții colective prin București (fără a fi reprezentată însă de o galerie anume) și având câte o pagină pe Artindex.ro și Saatchi Art, King von Bee promitea de ceva vreme o apariție în forță – și uite că Black Wednesday chiar asta este. Și – mai ales – este cu totul altceva decât suntem obișnuiți: o substanțială „artă-șoc”.
Am sărbătorit în 2015 sfârșitul „erei Mazăre”, drept pentru care King von Bee ne-a promis inițial o expoziție cu un întreg ciclu de portrete (în diferite ipostaze!) ale primarului nostru „iubit”. Nimic din această serie și, de altfel, nimic asemănător în expoziția „Black Wednesday”, care, deși s-ar putea spune că nu este totalmente reprezentativă pentru artistă (ale cărei preferințe merg, de fapt, înspre pictura figurativă), rămâne un debut sub bune auspicii, un debut realmente inedit din mai multe motive. Nu este o simplă găselniță instalarea expoziției între (nu pe!) pereții albi nu ai unei galerii, ci a unui spațiu din incinta IPJ Constanța (este o justificată notă de nonconvențional).
Black Wednesday. The Life and Times of a Hustla este un ciclu „cu poveste”, în sensul în care toate lucrările redau simbolic momente din viața unui „personaj fictiv cu potențial criminogen” (citez din descriere), Johnny KingDOOM alias Johnny Edge (trimiteri ostentative la apetitul său extrem pentru putere și distrugere – obiectul care desemnează „visul” său are forma unei arme verticale, erecte! –, la radicalitate, being edgy; mă pot gândi totodată – deși nefondat – la o tendință din pictura abstractă care se numea hard edge painting). „Coaja” acestor lucrări este narativă, o poveste le leagă, dar natura lor tinde să fie „conceptuală”, în sensul în care ideea primează, iar titlurile (și chiar așezarea în spațiu) fac parte efectiv din lucrări.
Nota bene: execuția rămâne o parte importantă și esteticul nu este aruncat la gunoi (deși lucrarea video Johnny KingDOOM’s Burial amintește tocmai de estetica „camp” și de arta „pop”, în care „kitsch”-ul era reciclat ironic), căci King von Bee nici nu dorește să fie „conceptuală” (nici măcar în sensul lărgit folosit îndeobște astăzi), cred că s-ar descrie ca un artist viguros (deci King în loc de Queen, în aceeași logică superlativă, machistă). Exact prin acest lucru reușește Black Wednesday să fie o expoziție marca King von Bee, pe lângă faptul că, deși conține un „video-performance” și niște lucrări care virează înspre sculptură (vezi cuțitul aurit înfipt în pânza lucrării Rampant Lover), preferința rămâne pentru pictură (care, așa cum știm, continuă să aibă cea mai mare autoritate în lumea artei și totodată se vinde cel mai bine).
Discursul nu este ambiguu (ca la Gili Mocanu): specialitatea ei este reprezentată de (în)semnele Puterii – fie că vorbim de „calea regală” sau de aleea gangsterilor –, lucru care se verifică începând cu pseudonimul ei și terminând cu simbolurile pe care le uzează în lucrările acestea (și în altele – nudul cu văl, zvastică și mitralieră este exemplul cel mai scandalos, transgresiv) și chiar cu decizia (iconoclastă) de a nu înfățișa personajul acesta masculin decât prin formele acestea mediate, al căror stil poartă de asemenea o încărcătură. După cum se știe, arta abstractă a modernismului secolului XX a fost o bătălie în/pentru sine, din care am rămas cu niște „eroi”, mai toți bărbați – de la Malevici la Pollock (cel care ar fi pus punct tradiției picturii de șevalet prin așezarea pânzei pe podea și prin „compoziția all-over”), Rothko sau mai „blajinul” Cy Twombly (scrijeliturile mistice din Johnny’s Epiphany: „Sunt momente în care Dumnezeu mă iubește. Uneori lui Dumnezeu îi place” [în engleză] și aici se întrerupe scrisul). Forța lor de „emancipare” (a artei, căci – în logica unor critici și teoreticieni precum Clement Greenberg – „progresul” este în direcția „purificării” artei de tot ceea ce nu le este „propriu”) este „opresivă” astăzi (nu mai putem funcționa după un singur criteriu), astfel încât King von Bee le deturnează formele (presupus „pure”, „eliberate” de tradiția figurativă) în scopuri… ilicite (figurative!).
Așa ajunge, de pildă, o pictură monocromă negru-pe-negru (cu bare verticale în locul dungilor orizontale ale lui Rothko) să simbolizeze detenția lui KingDOOM (acum înțelegeți de ce a avut loc aici expoziția, nu?). Mai toate lucrările par de la distanță „ermetice” și se dovedesc a fi inteligible (să mai menționez și portretul-siluetă al „soției” lui KingDOOM?), deși unele rămân ceva mai subtile (sunt neavizat în acest sens, așa că „dilema religioasă” pe care o are personajul „citind Tora”… îmi pare că are mai mult de-a face cu dispunerea textului din Talmud). Titluri ca Purple rain on my parade, de exemplu, sunt însă sugestive, chiar tautologice. Prima impresie – cea de dificultate – este puțin nefondată, iar publicul cred că a prizat măcar o parte dintre lucrări, căci de plictis nu cred că a putut fi vorba…
Nu mă îndoiesc că King von Bee are un proiect cu bătaie lungă. Doar rămâne de văzut în ce sens obținerea unei cote, a unei reale puteri în lumea artei (de care nu are parte încă) va schimba (sau nu) traiectoria ei și a lucrărilor pe care le face. În fond (și prin asta rămâne îndatorată filierei Dalí), ea știe să se promoveze – ce alte expoziții de artă din Constanța au mai avut parte de vreun trailer? –, dar rămâne fidelă picturii bune (adică aflate… în subordinea esteticului), atâta doar că ea ține mai mult de – ca să folosesc termenii lui Erwin Kessler – etapa artei integrate în „lifestyle”, în timp ce mai toată breasla constățeană a rămas „UAP-istă”. Din fericire, lucrările ei (din acest ciclu sau din afara lui) presupun manierisme, dar nu exclud discuțiile de dincolo de formalism.
Dacă m-aș fi raportat la București, aș fi fost tentat s-o includ „în aceeași oală” cu pictura anilor 2000 (deși stilul ei nu este îndatorat cu adevărat nici clujenilor, nici celor din grupul Rostopasca, ci mai degrabă unor modele explicite ca Tamara de Lempicka) și poate aș fi tratat-o prea „la repezeală”, mai interesat fiind de abordări experimentale, care implică mai puțin „opere” de artă, cât inițiative „relaționale” și forme alternative ale creativității. Recunosc, și contextul local steril în care King von Bee apare (aproape ca din neant, în mod aproape imposibil) m-a făcut și mă face să o urmăresc cu atenția pe care o și merită. Deși arta ei (spre deosebire de abordările academice sus-menționate) nu are nevoie de un discurs critic/curatorial hipersofisticat, nu puteam să nu o semnalez în aceste rânduri. King von Bee va primi neîndoielnic hype, dar merită și respect.