Morișca micului țar de peste Prut se învârte sârguincios: limba română și steagul UE sunt deja exilate din Președinția RM, vizita de înscăunare la Moscova s-a produs, se pregătește un referendum de consolidare a puterii prezidențiale, se testează oportunitatea unor alegeri parlamentare anticipate care să pună pe butuci socialiști instituțiile executive și legislative din R. Moldova etc.
Domnul Dodon este un balon care se rostogolește încet și sigur. Spre România. De câteva zile, post-Moscova, nu contenesc trimiterile sale ironice către București. Sunt destul de convins că, în 30-40 de zile, acesta va vorbi în premieră, în mod direct, de amestec al României în treburile interne ale RM, cu primul pretext care îi va folosi în acest sens – eventual celebrarea aniversării Unirii Basarabiei cu România, la 27 Martie. A se reține, pe termen scurt și mediu, și tema Moldovei Mari (temă pe care am văzut-o apăsată în primul interviu acordat de acesta televiziunii publice românești), care va deveni o constantă și o marotă a relației acestuia cu factorii de putere de la București.
În mic, am putea crede că încă un președinte bolșevic de serie nu poate genera, cu morișca lui cuminte, multe frisoane unui stat bine așezat în plan geopolitic precum România.
O scrutare atentă a întregului tablou regional ne poate îngheța însă surâsul pe buze.
Vizita la președintele Vladimir Vladimirovici a fratelui său mai mic a marcat un debut în politica rusă față de România, cel puțin în ultimii 10-15 ani ai acesteia: după ce, în ultimii ani, președintele rus făcea trimiteri deocheate exclusive la presupusele probleme interetnice deosebit de grave din Transilvania, cartea moldovenească reintră în recuzita strategică a Kremlinului, la propriu și la figurat (a se vedea cadoul otrăvit al lui V.V. Putin către fratele său mezin). Este prima oară în ultimii ani când Kremlinul deschide în mod deschis două fronturi simultane de atac ideologic împotriva României, cel vestic (presupuse probleme interetnice în Transilvania) și cel estic (probleme cu mișcarea unionistă pan-moldovenească).
Peste numai câteva zile, în februarie, Budapesta va deveni nodul de interes între creatorii de idei politice din Kremlin și Washington DC, punctul de primă întâlnire strategică a noului președinte american cu vechiul președinte rus. Cei doi vor vizita Budapesta la numai câteva zile și numai naivii nu pot înțelege semnificația de amplitudine a acestor vizite aproape simultane. Practic, Budapesta devine podul de mesaje dintre Moscova și Washington, celebrul pod pe care George W. Bush, ambetat de curcubeele Bucureștiului, credea cândva că îl pot construi românii. Diplomația românească trebuie să se întrebe în mod cinstit de ce astfel de vizite nu se produc la București. De ce Bucureștiul nu știe încă să joace tactica de a fi credibil ca loc geopolitic de intersecție ori măcar ca schimb de mesaje politice între marii actori de care depinde, aproape ca întotdeauna, o parte a viitorului nostru. Rolul de liant între Moscova și Washington îl joacă Budapesta nu numai pentru jocul său dublu de limbaj politic, dar și ca răsplată pentru o diplomație pro-activă, ingenioasă și/sau inspirată.
Este aproape evident că, la Budapesta, președinții rus și american își vor transmite prime mesaje indirecte de tatonare, bezele cu gust de gulaș. Este aproape evident că Budapesta va fi locul originar al unui nou proces de delimitare a sferelor de influență între marii actori globali. Ceea ce se va discuta acolo, fie și asincronic, va interesa în cel mai înalt grad viitorul României. Pentru că România nu numai lipsește din peisajul întâlnirilor care contează, dar chiar poate deveni victimă directă a unor jocuri diplomatice (geopolitice) ostile. Cred că putem privi vizitele de la Budapesta ca etapă a unui proces care va continua, de negociere și reconfigurare a actualei ordini politici mondiale între SUA și Fed. Rusă. Sunt destul de convins că și etapele ulterioare ale acestui proces vor ocoli Bucureștiul…
În fine, un ultim episod cu funcție de argument tactic: vă propun să încercăm să vedem noua inițiativă legislativă de autonomie a Ținutului Secuiesc ca o probă a sprijinului pe care țări precum Rusia și SUA l-ar acorda proiectului autonomist maghiar, conceput la Budapesta și pus în practică în HarCov. Dintr-o dată gestul recent al ambasadorului american de a se fotografia cu steagul Ținutului Secuiesc capătă alte posibile semnificații…
Nu, nu uit prezența militară americană din România, percepția pozitivă, în multe cercuri politice americane, a rolului geopolitic pe care România l-ar avea în ansamblul politicii americane etc. Însă liniile de joc politic se desenează prea rotund pentru a mai fi ignorate…
Dacă, într-adevăr, ar putea exista, în viitorul apropiat, un diabolic plan ruso-americano-ungar care să implice vătămarea teritorială a României, ca parte a unui viitor / prezumtiv schimb de opinii între nevinovați (similar celui de odinioară, dintre Ribentropp și Molotov), un simplu exercițiu de imaginație privind reacția României poate aduce clarificări tragice: trăim cel mai trist moment de dispersie socială și națională din ultimii 20-30 de ani; nu mai generăm solidaritate socială și națională, nu ne mai regăsim încrederea în noi, motivația de a supraviețui în această țară, încrederea în lideri și în Celălalt etc. Suntem cu adevărat în plină ecuație paradigmatică a Crimeei (Paradigma Crimeei, concept personal care merită aprofundări ulterioare, pune în lumină în mod prioritar interesul redus al populației unei țări de a apăra Patria în cazul unei agresiuni externe) – o agresiune externă nu va mai genera solidarități de reacție nici înăuntrul României, nici în lumea nisipurilor mișcătoare ale unor aliați în care crede(a)m mai catolic decât Papii…
Mișcările Bucureștiului în acest joc de șah (vizita de lucru a ministrului de externe al RM la București, menținerea unui ton temperat privind situația politică de peste Prut, miza instituțională/colectivă pe flancul estic al NATO și UE – a se vedea Formatul București, măsurile militare de consolidare a graniței estice a Europei, la care vom fi contribuit în mod marcant etc) sunt corecte, dar modeste. Este nevoie, poate, să impulsionăm mai mult bilateralele – cu Varșovia, cu Kievul, cu Ankara, este nevoie poate să mutăm binomul Varșovia – București spre zona Kievului, este nevoie (veți râde) să fim credibili și auziți la Moscova, este nevoie să construim ori să fidelizăm partenerii pentru anul 2018, care se anunță unul de foc…
În acest scenariu (noua retorică dublă antiromânească a Kremlinului, jocul combinatoriu Moscova-Budapesta-Washington, autonomia Ținutului Secuiesc, paradigma Crimeea ca metaforă pentru nivelul lamentabil al solidarității noastre publice și naționale, crizele europene de identitate, avansul geopolitic rusesc spre sud-estul Europei), Dodon, soldat disciplinat, poate avea rolul de vârf împins.
Ceea ce schimbă radical parametrii în care priveam, jumătate amuzați, jumătate superiori, morișca sa harnică.
Dacă Mica Dodoniadă poate fi începutul sfârșitului nostru?
