Una dintre marile voci ce stă (încă) să iasă din malaxor este Ofelia Prodan, chiar dacă printr-un volum intitulat, sugestiv, No exit (Charmides, 2015). Când spun malaxor mă gândesc la mecanismul obsedant prin care repetăm, zilnic, gesturile sau atitudinile noastre, când mergem, cum spune Ofelia, ca „pe bandă rulantă”. Este un flow, din care nu există ieşire, o „maşină dezirantă” (desiring machine), care-şi doreşte, la nesfârşit, acelaşi lucru. Nesatisfăcută, din simplul motiv al propriei satisfacţii. Care vrea, mereu, cu totul altceva, mai sofisticat, decât ceea ce tocmai a obţinut. Care, de fapt, n-a obţinut niciodată nimic real. O maşină-de-dorit şi, în acelaşi timp, o maşină-de-nesfârşit. Care aleargă în gol, ca o veveriţă pe scăriţă. Cum spune, iarăşi, Ofelia, un „paradis sintetic”.

Am scris eu însumi despre aceste lucruri (în poemul „O rândunică în mall”) – ştiu despre ce vorbesc. Consumerismul are splendoarea lui, dar una înşelătoare şi rece, Ofelia Prodan îi spune „blocaj” („creierul dă sens întotdeauna dă sens / eu numesc asta blocaj sau situaţie fără ieşire”). Gândirea noastră, mărginită, se blochează în faţa adevărului – şi de aceea există în carte voci „robotizate”, „androizi”, clone ale propriei realităţi – din care nu avem cum avea ieşire.

Una peste alta, No exit este, poate, cel mai bun volum al Ofeliei Prodan şi unul dintre cele mai importante ale ultimilor ani. Comparabil cu Ieudul fără ieşire al lui Ioan Es. Pop. O carte de o „frumuseţe rece impecabilă”. Care te înfioară.