S-a vorbit câte ceva, în ultimele luni, despre antologia Poemarți, realizată de Grigore Șoitu și apărută la editura TracusArte, anul acesta. Am participat eu însumi la câteva lansări, una la București, două la Constanța. Sunt printre autorii antologați – dar asta nu contează. Mai mult, aveam și eu în proiect, cu ani în urmă, realizarea unei astfel de culegeri – pe criterii ușor diferite. Nici asta nu contează foarte mult. Vreau doar să spun câteva lucruri care-mi par clare, pe care le-am tot spus. Ce-a însemnat Cenaclul de Marți al Facultății de Litere din Constanța, din punct de vedere literar și nu numai? Cultural. Civilizațional.
Vorbesc, fără îndoială, într-un mod foarte subiectiv. Am participat la ședințele cenaclului, pe unele chiar le-am condus, ca să spun așa, în absența marelui dirijor, Marin Mincu – pe atunci decan al Facultății de Litere. Am citit în cenaclu – și uneori am fost făcut praf. Mulți alții au pățit la fel – fiindcă rolul unui cenaclu nu este acela de-a îi tămâia pe autori, ci, eventual, de a supune textul unei prime lecturi, de a-l vedea prin ochii altora. Un cenaclu, de fapt, prin extensie, un spațiu literar, există doar cât se menține viu, exercitându-și funcția autocritică – pe care, până la urmă, trebuie s-o aibă și societatea în ansamblul ei. Este o mică celulă de creație, ce, în timp, poate furniza modele fezabile, adaptabile. Ca un software pentru care încă nu există aplicații, ca un film 3D gândit înaintea apariției tehnologiei 3D – de exemplu, Avatar-ul.
Cum am precizat la toate lansările Poemarți-ului, acest cenaclu, desfășurat între 1992-1998 la Facultatea de Litere a Universității Ovidius, a consacrat în plan simbolic constituirea unui prim (și, probabil, ultim) grup de scriitori din Constanța având o conștiință textuală avansată. Aici, fără discuție, este meritul lui Marin Mincu. Însă, nu trebuie uitat că acești (viitori) scribi se cunoșteau deja între ei – pe Grigore Șoitu îl știam din 1988, pe Sorin Dinco din 1990, pe Mugur Grosu tot din anii aceia. Singura pe care am întâlnit-o după ce am intrat la facultate a fost Ileana Bâja. Îi citeam, de fapt, pe marii autori optzeciști, chiar în 1989 – urmare a unor tabere de creație literară, ca aceea de la Cluj, unde țineau cursuri Mircea Cărtărescu (despre poezia americană), Florin Iaru, unde, în fine, l-am cunoscut pe Dan Lungu. Aveam 15 ani – dar nimic neobișnuit în asta: una dintre poetele cele mai bune ale Constanței, de aceeași vârstă, cu care am fost atunci împreună la Cluj, este Valentina Gheorghe, despre care poate voi scrie, atunci când își va publica în sfârșit volumul.
Sigur că Tomisul n-a dus lipsă de scriitori, înainte de apariția Cenaclului de Marți. „Are balta pește”, comenta cineva o fotografie de pe Facebook unde eram strânși toți. Aș îndrăzni să zic c-a avut mereu pește, însă izolat, singuratic – c-a avut individualități, dar niciodată un grup literar cu conştiinţă de sine. Virgil Teodorescu, Pavel Chihaia, Florin Şlapac, Bogdan Ghiu, T. O. Bobe, Doina Jela (recent lansată în proza de ficțiune, cu Villa Margareta, despre care vom mai vorbi) sunt exemple de-acum devenite celebre. Dar, încă o dată, sunt individualități, care n-au dezvoltat o poetică unitară, și care și-au găsit singure, sau în conjuncțiile cu autori afini, drumul propriu. Sunt mai degrabă excepții, decât regula. Traseul lor duce, insesizabil, astăzi, dar urmând meandre sinuoase, către un roman excepțional ce stă să apară, Cazemata lui Tudor Ganea. Care, desigur, deși e născut în Constanța, locuiește în București. Abia acum se justifică, poate, aprecierea cum că Tomisul ar fi un fel de „Macondo al literaturii române”. Chiar este – dar fără un García Márquez.
În concluzie: avem o perspectivă? una fără de perspectivă? Momentul fast al Cenaclului de Marți nu cred că se va repeta prea curând. Rândurile acestea se vor șterge, ca suflate de vânt. Constanţa riscă să rămână, în următorii ani, tărâmul arid în care nimic nu se naşte, şi nici nu moare vreodată. Ci pleacă. Nerevenind niciodată.
