Ioan Flora (1950-2005) a debutat precoce, în 1970, cu o carte pe care ulterior a repudiat-o. Odată cu Iedera (1975) – apărută, ca toate cărțile sale de până în 1990, în Iugoslavia –, poetul (membru, la București, al cenaclului „Junimea” condus de Ovid S. Crohmălniceanu) își descoperă potențialul construindu-și un discurs cu totul original: sarcasmul, decupajele din real, pe care le permutează în baroc și halucinatoriu, recursul la mitologic, livrescul, metatextul și deriziunea vor face din poetul provenit din Banatul sârbesc una dintre cele mai pregnante personalități ale generației sale. Traducător al excelentei Antologii a poeziei sârbe (sec. XIII – sec. XX) (1999), Flora a fost un poet prolific, ale cărui cărți au fost traduse în nouă limbi. Printre titlurile cele mai importante ale acestui autor situat la confluența a două puternice tradiții poetice (cea românească și cea sârbească), merită reamintite: Terapia muncii (1981), O bufniță tânără pe patul morții (1988), Discurs asupra Struțocămilei (1995), Iepurele suedez (1997), Medeea și mașinile ei de război (1999), Iapa Dunărea (antologie, 2003) sau Dejun sub iarbă (2004).

Cum să se spulbere ceva care este?

Iarăși îi vuiau tâmplele, palpitații puternice, crampe la stomac.
Chiar dacă nu lupta cu nimeni, el se simțea azi învins,
mîine neînvins,
pământ pururea negru.
Odaia mirosea a usturoi și a naftalină,
obrajii lui viorii reflectați într-un ciob de oglindă,
cubul sau ceasul de sticlă de pe masă,
o mereu aceeași natură, mereu altcineva care se îndoiește
de aproape orice
(cum să se spulbere ceva care este?).

În seri stinse de iarnă, el vorbea despre dezastre preapocaliptice,
de tusea astrală și ciuperci.
Uneori,
amintirea zilelor ce trec atât de rar,
când își sorbea din ochi iubita
(dezmembrând-o, recompunând-o în brațe)
iar lanurile unde se aciuaseră ei erau lac de sudoare.

din volumul Medeea și mașinile ei de război (1999)