Am fost dezolat, citind interviul din Adevărul, în care un critic care recunoaşte că nu mai citeşte, după treizeci şi doi de ani de cronică literară, spunea că „nu sunt sigur dacă Premiul Nobel îl merită pe Mircea Cărtărescu”. Cumva, sună de parcă ar trebui inventat un alt premiu, mult mai mare, galactic, pentru autorul Orbitor-ului. Să ne înţelegem, îl consider pe Mircea Cărtărescu un autor de primă clasă, care ar merita oricând Premiul Nobel. Am parcurs aproape tot ce a scris / publicat, chiar dacă am fost ironizat că i-am citit un volum din trilogia Orbitor în tren (dar aşa a şi fost!). Citesc chiar acum ultima sa „cărticică” (de 800 de pagini), Solenoid, şi probabil voi scrie despre ea. Mi se pare în formă, cu vână. Mă şi gândeam, ironic, la ce discurs ar trebui să aibă Mircea Cărtărescu la decernarea Premiului Nobel, în viziunea aceluiaşi critic – ceva de genul „oricum, Premiul Nobel nu mă merită… N-aveţi decât să staţi aici, ca proştii, cu Nobel-ul vostru pe masă.”
Dar de ce această obsesie a Premiului Nobel la români? Este, poate, ca aceea cu strugurii la care vulpea nu poate (şi nu este lăsată) să ajungă. Nu întâmplător, singura scriitoare originară din România, Herta Müller, cu numai trei ani mai în vârstă decât Cărtărescu, care a primit Nobel-ul (alături de Elfriede Jelinek, şi ea cu vagi origini bucovinene) – Herta Müller, aşadar, a reuşit să se afirme numai plecând, chiar dacă scriind mai apoi, în mare parte, tot despre „realităţile” din România. Mulţi alţi scriitori, sau oameni de artă, s-au afirmat în afara sumbrului context din care-au venit. Strugurii sunt mai uşor, pare-se, de ajuns din depărtare. Fiindcă aici, în minunata noastră mâncătorie, contează doar epoleţii, pilele şi pereţii – de care să te dai cu capul. A spune despre Mircea Cărtărescu că nu-l merită Premiul Nobel echivalează cu-a spune, de pildă, despre Simona Halep, aflată pe locul doi în lume, că n-o merită primul loc, şi c-ar trebui făcut un loc zero special pentru ea. Şi asta, până la urmă, înseamnă desconsiderarea profundă a unor instituţii consolidate prin tradiţie, precum este cea a Premiului Nobel (sau a – respectând proporţiile – Premiului Opera Omnia). Un fel de-a spune: „suntem oricum cei mai buni, cei mai şmecheri”. Adică, un dispreţ adânc faţă de noi, care nu înţelegem nimic.
Dar, „înţelegerea” poate avea şi un sens special, precum îl dă, de exemplu, Cioran, când zice: „e un om care a înţeles”. Ce anume a înţeles acel om, ne putem întreba? Ei bine, a înţeles că înţelegerea ordinară nu este suficientă, că ea acoperă doar suprafaţa orizontului nostru de cunoaştere, spuma lui cenuşie, grund-ul supravieţuirii noastre zilnice şi convulsionate. Un om care a înţeles înţelege, de fapt, că nu înţelege mare lucru, că nu poate avea certitudini, că abia pipăie realul în care se află imers. Înţelege nimicul. Îmi pare rău să o spun, dar criticul despre care vorbeam (pe care l-am respectat enorm – şi care m-a mirat, m-a întristat prin semnele de răceală faţă de scriitura actuală) – n-a (mai) înţeles.
