Pe vremea când eram în liceu, aveam un coleg cât un munte, cu bicepșii mai groși decât copanele mele, dar pe care îl amuțea orice găgăuță cu gura mare și tupeu, bașca, dacă-i ardea două perechi de palme peste muianul fălcos, îl făcea să tremure și să-i știe de frică pentru toți cei patru ani pe care urma să-i petreacă împreună. Aceasta este imaginea care descrie, în mintea mea, PSD, un partid mare, puternic – plin de bani și de corupți ca absolut toate celelalte partide mari sau răsărite, dar nu asta ne interesează acum -, partid care se sperie de puterea umbrei sale, căruia este suficient să-i sară în cârcă un papahag, să-l scuipe arțăgoasă o monică și să-l pălmuiască un marinar cu un partid de 3%, ca să fugă schelălăind în cotețul roșu cu trei trandafiri pe acoperiș, arătând lipsa de înțelegere a propriei puteri.
Am văzut ieri mai mulți domni smiorcăindu-se de la tribuna Congresului PSD, cum că de ce-i face pe ei lumea comuniști, în loc să-și umfle piepturile cu mândrie, să spună că acest comunism este o utopie frumoasă imaginată de un filosof, dar că socialismul a fost și este o realitate și să se apuce de făcut exact ceea ce trebuie să facă un partid socialist.
Nu să împartă pomeni, ci să creeze locuri de muncă atât de multe încât fiecare om – dacă se poate – să aibă de unde să ia o leafă, nu un venit minim garantat de asistat social.
Nu să distrugă sindicatele prin favorizarea patronatelor, ci să refacă și să sprijine mișcarea sindicală, în așa fel încât aceasta să dețină cu adevărat un rol social de echilibrare a tensiunilor sociale.
Nu să-și bată joc de elevii din sistemul public de Educație, ci să investească din răsputeri pentru asigurarea șanselor egale între copiii din familii fără posibilități financiare sau cu posibilități reduse și cei norociți de soartă.
Nu să se ascundă în spatele unor proceduri economice clocite de beneficiarii de contracte cu statul, ci să păzească ca pe ochii din cap fiecare bănuț cheltuit din avutul public, adică taxele plătite de cetățeni.
Nu să încerce să transforme intelectualii – în mod natural, peste tot în lume, în majoritate cu vederi de stânga – în lachei, ci să-i sprijine prin programe clare pentru ca aceștia să poate susține, cu șanse egale dezbaterile publice cu intelectualii revendicați la dreapta, mult mai vocali și crescuți într-un mediu concurențial care cultivă cultura meritocrației câștigată „sub arme”.
Un prieten, care e profesor universitar, îmi spunea că n-ar fi ajuns niciodată ce este acum, fiindcă familia lui ar fi fost prea săracă pentru a-l ține la școală, dar comuniștii i-au dat această șansă, prin sistemul de învățământ pe care l-au instituit. Câți ca el sunt în România, ignorați, jigniți, umiliți de PSD? Nu-i treaba mea să-i număr.
Partidului Social Democrat îi este frică să tragă aer în piept, să privească alegătorii în ochi și să spună: Da, suntem socialiști și suntem mândri de asta! Se smiorcăie și vorbesc de eficiență economică, de micșorarea taxelor pentru antreprenori, de epurarea aparatului funcționăresc al statului, adică toate măsurile pe care ar trebui să le ia adversarii lor politici, care, sunt convins, se țin de burtă și râd, râd cu lacrimi, întrerupându-se doar cât să-i mai tragă o palmă peste ceafă vlajganului cu vitejie de iepure…
