Știu că teoriile conspirației sunt seducătoare și, la o adică, nu e deloc ilogic să presupui că există interese în spatele protestelor (în general, nu în mod particular acestea de acum). Ba, dimpotrivă, aș zice că e necesară nițică suspiciune care să mai domolească avântul certitudinilor fundamentate pe emoții.
Pe de altă parte, la fel de firesc ar fi să privim și ceea ce aș numi „cauzele naturale” ale unui fenomen de o asemenea amploare.
România nu a avut parte de o lustrație! Nu a existat nimic din ceea ce am putea înțelege drept o „infrastructură” morală, care să concluzioneze cu onestitate acele decenii ale totalitarismului. Demascările, atunci când au existat, nu au fost sistematice, nu au fost nicicând asumate și asimilate de către Putere, dimpotrivă, au venit mai întotdeauna împachetate în ambalajul conspirației, informații cu aer de vendetta, livrate de o presă ea însăși marcată profund de lipsa unei lustrații. O presă deținută tot de către unii veniți din „lumea cealaltă”.
Tot, absolut tot ceea ce înțelegem ca fiind vital pentru această țară: politic, economic, spiritual, educație, presă, învățământ, totul s-a născut nu doar contaminat de vechea nomenclatură (fie ea și de eșalon secund), ci chiar controlat și determinat de ea. Trăim încă într-o țară care a debutat cu o execuție ce nu a respectat nici legile interne, nici legile internaționale (și în nici un caz pe cele morale!), o execuție ca un asasinat politic. Pe acel asasinat, pe urmele gloanțelor dintr-un zid arătat într-o filmare (și ea aflată sub semnul suspiciunilor), pe cadavrele grotești ale cuplului care controlase o țară înfricoșată s-a născut noua Românie.
O Românie cu retard de creștere, „elev” problemă într-o clasă de silitori de care păream că ne distanțăm în mod fatal și cumva ireversibil. Știu, nu e nimic original în ceea ce spun, dimpotrivă, e loc comun deja. E atât de cunoscut ceea ce zic aici încât e aproape irelevant. Și, totuși, trebuie să repetăm la nesfârșit, să repetăm că am săvârșit o crimă, nu crima împotriva cuplului Ceaușescu, cât o crimă mult mai mare: tăcerea noastră de un sfert de veac! Tăcerea care a făcut ca torționarii să îmbătrânească liniștiți, cu pensii generoase, plătite de urmașii victimelor care, în cele mai multe cazuri, au murit nealinați, au murit fără să vadă o Românie cu adevărat nouă. Au murit fără să poată spune: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta.”
Toate instituțiile (vitale unui stat funcțional) din România sunt produsul acelora care nu au fost nicicând judecați pentru trecutul lor ascuns. Ele sunt necesare. Sunt vitale, așa cum ziceam. Fără ele, fără Constituții, Parlament, Guvern, Curte Constituțională și altele asemenea, o țară nu poate exista în mod firesc. România nu face excepție. Și aceste instituții există. Ele trebuie prețuite ca atare. Dar nu poți să nu vezi cum ele au fost așezate unde sunt de mâinile celor care n-au plătit niciodată pentru ce-au făcut. Nu poți să nu vezi că aproape tot ceea ce înseamnă ”fond uman” în aceste insituții este definit și marcat de criterii, de metode și de valori care aparțin unei lumi care s-a terminat și a început printr-un asasinat într-o zi de Crăciun.
Aș zice că România toată e ca OUG 13! Abrogată în 1989, a rămas activă sub forma unui „proiect” de țară pe care politicienii l-au votat în pofida străzii care atât în 1989, cât și în anii de după, nu l-a vrut în această formă.
Anul acesta, la 1 ianuarie, s-au împlinit 10 ani de când România a intrat în Uniunea Europeană. Nu cu foarte mult timp înainte, românii au putut călători mult mai ușor în țări care până atunci păreau aproape inaccesibile. Nu cu foarte mult timp după, românii au putut să muncească în mod legal în respectivele țări.
În acești zece ani, copiii care aveau 8 ani au ajuns acum majori. Milioane de români au emigrat și locuiesc de ani de zile peste hotare. Contactul nemijlocit cu realitățile politice, economice și sociale din aproape întreaga Europă a însemnat la nivel mental o revoluție pe care poate nici acum nu o conștientizăm încă. Bursele de studii în străinatate, tot mai numeroase și mai ușor de accesat, internetul, social media, cultura pop și înaltă, toate acestea au produs un șoc pe care sistemul actual îl resimte în zilele astea, cu putere. Și nu doar de la sfârșitul lui februarie, ci din 2012! În ultimii 5 ani, strada a devenit un soi de academie a unei generații care izbește cu furie în porțile unei lumi care insistă să o țină închisă în tipare uzate tehnic și nicicând legitimate moral.
Trăim într-o țară în care ne urâm Parlamentul, în contextul în care el este cea mai reprezentativă instituție a democrației. E anormal! E nefiresc că suntem (sau suntem aduși) în situația de a simți astfel. Trăim într-o țară în care chiar și acum mai căutăm în președinte un soi de izbăvitor, deși istoria ne arată aproape obscen de evident că nu există pericol mai mare decât un lider prea charismatic. Trăim într-o țară în care nu mai credem nici măcar în specialiști.
Nu asta am vrut. Nu asta vrem.
Domnul Liiceanu a scris de curând un material în care compara ieșirea românilor din comunism cu exodul evreilor din Egipt. Spunea că, asemenea poporului biblic, urmăm toiagul lui Moise, dar ne tot plângem, nostalgici după vechea robie. Sună legitim. Dar incomplet. Și pesimist. Eu, de exemplu, îmi amintesc că domnul Liiceanu scria texte împotriva protestelor pro Roșia Montană. Dar nici asta nu e acum relevant. Relevant e că domnia sa alege să vadă nostalgicii, când eu cred că ar trebui să vadă ceea ce deja vede o întreagă lume: refuzul din stradă nu e doar împotriva unui act.
Da, România toată e ca o ordonanță de urgență numărul 13! Una scrisă pe fugă în 1989, o țară emisă în faptul serii, cu clauze și cu articole trecute fără consultare poporului. Așa s-a născut România de azi. Și pur și simplu, propriul ei popor nu o mai poate, nu mai vrea să o aibă așa. Sau dacă nu poporul (ah, ce cuvânt mare!), măcar o parte a acestuia. Dar o parte tot mai reprezentativă, tot mai semnificativă din punct de vedere economic și cultural. Și, se pare, și din punct de vedere politic. Nu peste multă vreme, poate că va fi mai semnificativă și din punct de vedere numeric.
Cum spuneam, teoriile conspirației sunt mai seducătoare. Și nu-i deloc ilegitim să suspectezi că cineva poate orchestra niște proteste (oricare) sau măcar să le speculeze. Dar asta nu anulează în nici un fel faptul că-n ultimii 5 ani hainele impuse de un sistem nicicând izbăvit moral de propriul trecut, au început să pleznească la încheieturile societății.
Poate că asta e. Poate că nu mai vrem o țară ca o ordonanță de urgență, ci vrem o țară ca o lege. Una curată, transparentă, dezbătută și votată.
Și-atunci, mă gândesc, abia atunci ne vom iubi și instituțiile. Și ne vom accepta trecutul.