Se zice că pe când Sf. Gheorghe care trecea pe un câmp, având picioarele încălțate în butucii de fier pe care împăratul Dioclețian îl pedepsise să îi poarte pentru refuzul sfântului de a renunța la credință, s-a întâlnit cu un țăran, Clichentie, care se văita că i s-a îmbolnăvit un bou. Sfântul s-a rugat de Domnul Iisus să se milostivească de bietul animal și boul s-a înzdrăvenit. Întâmplarea aceasta ca și alte minuni săvârșite de sfânt (ca de pildă învierea unui mort, înainte de venirea lui Hristos!) i-a făcut pe oameni să-l iubească pe Sângeorz, sfântul care înnoiește timpul.
La origine este un zeu al vegetației, protector al cailor, vitelor și holdelor semănate, identificat în Panteonul românesc cu Cavalerul Trac, peste care creștinismul l-a suprapus pe Marele Mucenic Gheorghe. În Calendarul popular se numește Sângiorz. În tradiția populară românească, Sf. Gheorghe împarte Anul pastoral, împreună cu fratele său Sâmedru (Sf. Dumitru din Calendarul ortodox, celebrat în 26 octombrie), în două anotimpuri simetrice: vara și iarna pastorală. Sângiorz încuie iarna și deschide vara în 23 aprilie, cu cheile luate împrumut de la fratele său Sâmedru.
Ziua Sfântului Gheorghe conferă tuturor bunăstare, putere de muncă și sănătate în decursul anului. Și acum, ca și la alte sărbători importante „se deschid cerurile”, când țăranii spun că „se dă putere pomilor să înflorească”. Sf. Gheorghe are puterea schimbării: oile trec acum din gospodării în turmele ciobanilor, este ziua înnoirii contractelor de închiriere și arendă, a mutării la casă nouă pentru că așa cum se înnoiește anotimpul se întâmplă și cu norocul omului.
Ca și în ziua de Sfântului Vasile, de Sfântul Gheorghe, ard comorile. Cele curate au flăcări albăstrui și ard de la miezul nopții până la amiază, în timp ce cele necurate, care cer cu glasul știmei comorilor – care le păzește – capul cuiva din familia celui ce le găsește, ard cu flăcări alburii de la amiază la miezul nopții. Cine le vede, trebuie să lase un semn pe locul cu pricina (pălăria, o mănușă sau un alt obiect de vestimentație) și să vină a doua zi pentru a le dezgropa.
Și pentru că tot se deschid cerurile, noaptea dinaintea zilei de Sângiorz este deosebită și pentru ființele malefice. Vrăjitoarele, care își lasă în pat trupul amorțit de somn, iar cu duhul, în chip de strigoaice, umblă dezbrăcate și despletite pentru a fura laptele vacilor, rodul câmpului, visul fetelor și norocul flăcăilor. „În noaptea de Sângeorz, strigoaicele în număr de 9 sau 12, se adunau la hotar și se vorbeau la ce case să meargă pentru a fura somnul copiilor, visul fetelor și norocul băieților. Nu reușeau peste tot, pentru că unde găseau leuștean și busuioc pe prag nu puteau intra și atunci, de ciudă, se prefăceau în abur și intrau prin gaura ușilor în grajd, unde luau laptele de la vaci” (Marcel Lapteș, 2011, p. 120). Inițial se adună „călărind pe limbile melițelor, la casele rămase pustii, la răscrucile drumurilor sau între hotare. După ce își încearcă puterile, bătându-se cu limbile melițelor (unealtă de lemn cu ajutorul căreia se zdrobesc tulpinile de cânepă și de in pentru a se alege fuiorul) până la miezul nopții, revin în sat, intră în trupurile părăsite și merg să ia mana vitelorcu lapte” (Ion Ghinoiu, 2008, p. 262). Spre dimineață, cu sidila (strecurătoare din pânză rară) legată de picior, prin pășuni, fânețe și holde semănate pentru a o uda în roua dimineții. Era stoarsă apoi într-un vas de lemn, iar roua vrăjită era dată la propriile vite pentru a spori fertilitatea acestora.
Cosmin Manolache scrie că „cine vrea să vadă vrăjitoarele trebuie ca, mai înainte de Sf. Gheorghe, să omoare un șarpe, să îi taie capul cu o monedă de argint și să-i pună în gură un cățel de usturoi pe care să îl lase până încolțește. După ce dă frunze, dacă-și pune usturoiul la pălărie, omul, suit într/un copac, poate să vadă cum strigoaicele călăresc bietele vite aflate la păscut” (Carmen Huluță & alii, 2000, p. 16).
Pentru a se apăra împotriva vrăjitoarelor, țăranii apelau la practici magice: ungerea cu usturoi și plante apotropaice a melițelor, porților, ușilor de la grajduri, vitelor și chiar a oamenilor, prinderea la stâlpi a unor ramuri verzi de stejar, salcie, etc.
În ziua Sfântului Mucenic Gheorghe în zonele cu tradiție piscicolă se mănâncă în mod deosebit pește. Odinioară, dis de dimineață, flăcăii întindeau plasele pentru prinderea peștelui, dar înainte, se scăldau în vederea purificării și asigurarea unei stări bune de sănătate pentru tot timpul anului. Sângeorz era și timpul purificării prin apă și a „udării ritualice”. În satele din Ținutul Pădurenilor, fetele care erau prinse pe uliță de către flăcăi erau udate sau aruncate direct în apa râului, în credința unui an îmbelșugat și a unei nunți apropiate.
Există credința că dacă în ziua de Sângeorz este rouă multă sau pâclă este semn de an rodnic. De aceea, femeile udau semințele de busuioc din grădină cu apă strânsă în ziua Sfântului Gheorghe din călcătura de bou sau cal. În această zi, femeile adunau de pe câmp tot felul de buruieni de vrăjit și leac care se păstrau peste an la grinda casei sau la icoane, folosindu-se ca remedii în diferite boli, dar și în „vrăji de legat în dragoste”.
În folclorul românesc, Sfântul Gheorghe este o divinitate hipomorfă tânără (ca dealtfel toți sfinții din prima parte a anului), este purtat în spate de un cal sau are el însuși copite de cal în unele reprezentări iconografice, omoară balaurul, simbol al „înfrângerii forțelor malefice ce se opun vieții și regenerării naturii” (Marcel Lapteș, 2011, pp. 121 – 122). Sărbătoarea durează în calendarul țărănesc tradițonal trei zile, ultima fiind dedicată cailor, de la calul lui Sfântul Gheorghe, când nu se lucra deloc iar aceste animale nu erau legate sau înjugate, ci erau lăsate să pască toată ziua.
Încredințat de faptul că Sf. Gheorghe, purtătorul de biruință, îl va ajuta în războaie, Ștefan cel Mare avea steaguri cu însemnele sfântului și îi purta icoana pe platoșă iar la sfârșitul domniei sale, mai mult de jumătate din bisericile ctitorite de voievod avea hramul acestui sfânt.