Nu ştiu de ce mă gândeam, involuntar, la aflarea veştii despre moartea lui Michel Tournier, că marchează sfârşitul unei întregi epoci. Asemănător poate faptului cum, în cadrul unui colocviu din 1991, la Stuttgart, Raymond Federman anunţa retoric că „postmodernismul a murit pe 22 decembrie 1989”. Nicio referire la aşa-zisa revoluţie română, ci la una mult mai profundă: în aceeaşi zi a murit Samuel Beckett. Se vede, de-aici, cum anumite personalităţi îşi pot transcende orizontul, cum ele pot deveni, prin aceasta, mărci ale propriului timp, uneori mai importante decât evenimentele „istorice”. Michel Tournier este, fără îndoială, una dintre ele.

L-am început cu Vineri şi limburile Pacificului, dar eram încă prea tânăr pentru a-l înţelege. Am şi acum acea cărticică prin care-am intrat în lumea lui. Au urmat Meteorii, de care am fost entuziasmat. După care Gaspar, Melchior şi Baltazar, Regele arinilor (cu fenomenala metaforă – la rându-i metaforă – a lui Christophor, adică a „purtătorului de Christ”), Jurnalul extim şi altele. Din păcate, nu este încă integral tradus în română. Ştiţi cum este: noi nu traducem ceva decât după ce autorul ia Premiul Nobel sau moare. Tournier n-a luat vreun Nobel, ci doar un biet Goncourt, în 1970, pentru Regele arinilor.

Dar de ce spuneam c-ar fi sfârşitul unei epoci? Iată: pentru că scriitura sa calmă, lentă la suprafaţă, dar exuberantă în profunzime, arată încă, reprezintă, imaginea unei lumi coerente, epistemic, prin tocmai incoerenţa sa. Michel Tournier dă consistenţă lumii prin inconsistenţă, la fel cum fac, poate, şi alţi prozatori francezi din aceeaşi perioadă (mai degrabă prozatoare) – îmi vin în minte, acum, cele două Margarete: Marguerite Yourcenar (cu extraordinarele Memorii ale lui Hadrian) şi Marguerite Duras. Aceşti scriitori, monştri cu două capete, unul înfipt în real, altul în ficţiune, stând ca struţul în ambele, ne dau, poate, imaginea noastră monstruoasă-n oglindă. Necunoscută vreodată – dar încă echilibrată. Sfâşiată acum în fluxurile de ştiri, cu care scriitura ultimelor decenii încearcă să se sincronizeze. O literatură care-şi reflectă astăzi, inconsistent, inconsistenţa. În care monstrul a ieşit din oglindă şi ne adulmecă. Literatura nu va mai fi niciodată la fel după moartea sa, ca şi după moartea lui Samuel Beckett. Tournier este, probabil, ultimul „clasic” al literaturii franceze, o literatură ea însăşi până nu demult „clasică”. Din nefericire avem, astăzi, un monstru mai puţin: Michel Tournier.