În vechiul calendar roman, 1 martie coincidea cu începutul Anului Nou, iar luna respectivă era dedicată zeului Marte, care, înainte de a deveni întruchiparea războiului, era o divinitate a vegetaţiei şi protector al căsătoriilor. Aromânii o numeau Marţul, iar meglenoromânii Marta. La noi, „primăvara se începe, după unii, cu prima zi a lunei martie, după alţii când se sfârşesc zilele babei Dochiei, şi anume la Alexii, 17 martie, şi durează până la Sf. Onofrei, 12 iunie. Alţii pun iarăşi ziua întâi de primăvară după ce trec treisprezece săptămâni numărate din ziua de Crăciun. Atunci zic ei că omătul se topeşte şi curge în torente chiar şi de pe vârful celor mai înalţi munţi. Când încep a ieşi jigăniile şi gujuliile de prin ascunzişurile lor de peste iarnă, când prind a zbura gâzele şi fluturii cei roşii şi mai ales când încep a veni rândunelele, cocostârcii, cocoarele şi celelalte paseri ce petrec peste iarnă în ţările cele calde, atunci, când vin acestea, e semn că primăvara a sosit şi că mai mult n-are să ningă”, afirmă Simeon Florea Marian în studiul său etnografic, Sărbătorile la români.
La multe popoare, inclusiv la cele din aria noastră culturală, cocorul – pasăre augurală şi mesager din alte lumi – este vestitorul primăverii. La români, zilele lor sunt între 7 – 9 martie; când strigă peste sat şi vestesc oamenii să iasă la plug. Dacă zboară sus – anul va fi sărac, dacă zboară jos – anul va fi mănos. Pentru a determina stolul de cocori să coboare pe pământ ca să transmită puterea lor sacrală ogoarelor, se recurgea la practica magică a înfigerii unui cuţit în pământ atunci treceau pe deasupra arăturilor, în credinţa că ei se vor opri din zbor. Este de asemenea şi vremea în care apare şarpele, ca personaj mitologic şi cu puteri miraculoase, care e „bun de leac”, de descântec de friguri şi care apără întreaga comunitate dacă nu este lovit sau alungat. Se zicea că cine pune mâna pe şarpe, rămâne sănătos tot anul.
Tradiţia mărţişorului, de sorginte romană, reprezenta contracararea forţelor distructive ale soarelui alb, orbitor şi rece care „a ţinut iarna în spate”. Romanii mai celebrau la 1 martie Matronalia, sărbătoarea femeilor, când bărbaţii ofereau daruri soţiilor. În ziua de 1 martie, femeile, fetele şi copii puneau la gât o monedă găurită, de regulă din argint, legată de un şnur alcătuit din două fire: unul roşu şi altul alb, pentru a avea noroc la rodirea câmpului, pentru a nu se pârli de soare pe timpul verii. Exista convingerea că persoanele care îl poartă vor fi sănătoase şi voioase ca florile, plăcute şi drăgăstoase, bogate şi fericite, ferite de boli şi de deochi. Şnurul, care odinioară se făcea din lână răsucită în fir roşu şi alb, era un fel de amuletă care avea rolul de a apăra pe purtător de primejdiile pe care le presupunea trecerea de la iarnă la primăvară şi intrarea într-un nou an. „Din cele două fire, roşul reprezintă norocul, şansa, iar albul, sănătatea. La început, categoria protejată erau copiii. În Moldova sau Bucovina, femeile dăruiesc mărţişoare bărbaţilor de 1 Martie. Mărţişorul se punea dimineaţa până a răsări soarele, considerat aici ca forţă distructivă. În zonele Orăştiei, mărţişorul se ţinea de regulă douăsprezece zile, «până la venirea berzelor». Astfel, mărţişorul, poate fi caracterizat ca o modalitate de luptă a vieţii împotriva morţii, a sănătăţii împotriva bolilor. Prin acest obicei, societatea tradiţională dorea ca întreaga familie să fie sănătoasă şi curată ca argintul, odată cu venirea primăverii şi peste vară «să nu-i apuce şi să-i scuture frigurile»” (Marcel Lapteş, Anotimpuri magico-religioase. Schiţe etnografice, Editura Corvin, Deva 2011, p. 90).
Este un simbol lunar, feminin. Argintul este un metal lunar iar banul găurit (aidoma pietrei plate cu o gaură la mijloc) este un simbol matricial feminin. În plus, calendele lui Marte marcau la romani începutul primului pătrar al lunii, când astrul nopţii era în creştere, perioadă ce favorizează dezvoltarea plantelor şi fecunditatea oamenilor.
Astăzi e purtat în piept sau la mână din prima zi a Babelor (despre care vom povesti într-un articol viitor) şi se dă jos, în funcţie de zonă, după nouă, doisprezece zile sau o lună. Se agaţă într-un pom înflorit, tânăr de unde se credea că vine rândunica să îl ia. Obiceiul este răspândit şi la greci, aromâni, bulgari şi albanezi. Legarea mărţişorului de un pom (simbol axial masculin) simboliza conjuncţia contrariilor, redată şi prin cele două fire împletite. „În pofida modificărilor survenite şi a uitării semnificaţiilor ancestrale, mărţişorul apare în forme ornamentale (floare, fluture, buburuză etc.) specifice constelaţiei simbolurilor feminine. El marchează ascendenţa principiului feminin, vizibilă în toate manifestările calendaristice ale începutului de primăvară” (Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timişoara, 1994, p. 103).
