Da, deci știrea s-a confirmat. De azi suntem și mai săraci. Teribil de săraci.
Marele om și pictor, Ionel Mătăsăreanu, nu mai este.
Mi-a fost profesor de desen în clasa a V-a. Îmi amintesc de el, de fabuloasele ore cu el, parcă ar fi azi. Desena, orice, oricând, în timp record. Ne spunea glume, poezii, povești, transforma orele de desen într-un mixaj artistic unic (cu mintea de-atunci, nu prea pricepeam, am priceput ceva mai târziu). Țin minte povestea primului concurs la care a participat și pe care l-a și câștigat, doar cu niște coli și un creion (ceilalți erau super dotați cu pensule, acuarele, uleiuri etc).
Pe 15 ianuarie 2012, pe când eram președinte al organizației de tineret a PDL, i-am oferit o plachetă omagială pentru întreaga activitate. A fost o întâlnire de neuitat. Am coborât la Vraja Mării (la intrare în restaurant, ne-am dat seama că am greșit placheta; doi colegi au plecat în viteză s-o refacă, restul ne-am întâlnit cu dânsul), și a început „chinul”. Vreme de minute bune ne-am străduit să îl determinăm să ne accepte omagiul. Maestrul credea că vrem să-i dăm bani și refuza în ruptul capului orice premiu de ordin material. I-am explicat că n-avem noi atâția bani ca să acoperim nici măcar 1% din dimensiunea sa mondială și că singurul mod prin care putem, cât de cât, să-i fim recunoscători pentru tot este să-i oferim în dar o plachetă și plecăciunile noastre personale.
Când a auzit că nu e vorba de material, s-a luminat la față și ne-a invitat la un suc, ba chiar și la una mică. Una mică n-am servit, deși acum regret din tot sufletul.
Până să vină placheta, l-am ținut de vorbă. După ce a venit placheta, maestrul se încinsese la dialog și nu vroia să ne lase să plecăm. Și acum țin minte:
– Mai beți un suc?
– Nu, că avem treabă…noi trebuie să plecăm…
– Da, ia hai…deci, beți un suc!
– Da, bem…
Oricum, era o plăcere să stai în preajma sa, să-l asculți, să vezi o mână de om (pe la 83-84 de ani) debordând de energie și luciditate. Nu știu când a trecut o oră, cred că și mai mult. Știu doar că ne-am ciondănit la plecare, noi vroiam să ne plătim sucul, maestrul că nu și nu, plătește el. Desigur, nu ne-am putut înțelege și a plătit sucurile noastre. Un om excepțional, pitoresc prin felul său unic de a fi, incredibil de modest, cu o memorie cât a unei turme de elefanți (ne-a recitat poezii pe care le auzeam în premieră), o esență tare într-o sticluță fragilă.
Țin minte că pentru acțiunea în sine mi s-a pregătit un puci în partid (cu strigături) pentru că n-am avut nu știu ce aprobări (oricum, „cultura” dădea pe-afară din PDL în 2012).
Ultima oară l-am văzut la expoziția de pe 15 ianuarie 2013. Am dat să merg să-l salut dar văzându-l în mijlocul oamenilor am zis să nu mă bag și eu în seamă, gândindu-mă că voi mai găsi ocazii să dau mâna cu el. Și n-am mai găsit…
Constanța și România pierd un om fabulos, un artist de dimensiuni mondiale, care, din păcate, nu a fost apreciat la adevărata sa valoare. Poate de-acum încolo…dar, ce folos…că el nu mai este.
Maestre, bunul și milostivul Dumnezeu să te ierte și să te odihnească în Împărăția Sa cea veșnică!