Agenda culturală a Constanței a fost neobișnuit de aglomerată în ultima vreme. La câteva zile după vernisarea la Teatrul de Stat a unei expoziții de fotografie de teatru, „Foto-Act” (Elena Gheorghiu), tocmai ce a fost vernisată la Teatrul Național de Operă și Balet „Oleg Danovski” (care a organizat la Muzeul de Artă și un recital de flaut Young Won Kim) o expoziție cu picturi semnate de bas-baritonul Radu Făgărășan, în cadrul evenimentului „Simfonia culorilor”.

Concomitent, actorul Nicodim Ungureanu a prezentat premiera constănțeană a filmului „Cel ales”.

Nu în cele din urmă, filiala Dobrogea a Uniunii Scriitorilor a acordat sâmbata trecută, în sala Grigorescu a Muzeului de Artă, premiile pe 2013-2014 și, împreună cu Facultatea de Litere a Universității „Ovidius”, a găzduit o conferință despre politicianul Constantin Argetoianu și însemnările sale jurnaliere, susținută de cunoscutul critic literar Dan C. Mihăilescu, la Constanța pentru prima oară după aproape trei decenii.

Pe data de 30 aprilie are loc o prezentare a „Exponatelor lunii mai” la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie, precum și un vernisaj al Careului Artelor „Amfora” la Cercul Militar. Lista ar putea continua cu mai multe evenimente trecute, prezente sau viitoare de care nu știu sau pe care memoria mea nu le-a reținut.

Pentru câteva clipe (doar), am fost tentat să cedez tentației de a scrie pe larg despre recenta conferință a lui Dan C. Mihăilescu, savuroasă prin livrare (așa cum ne putem aștepta de la un intelectual trecut și prin televiziune, cu o mai mare anvergură, totuși, decât un Dan Puric), ambalând însă și anumite idei economice și politice, în care este recognoscibilă ideologia grupului Liiceanu-Patapievici-Pleșu, care ar trebui să fie dezbătute, și nu adoptate necritic drept adevăr de la sine înțeles. Las însă acest subiect celor mai capabili decât mine de a duce o dezbatere riguroasă de idei, fiind prea conștient de o tradiție (nefastă, din punctul meu de vedere) a scriitorilor care, dorind să se implice în „agora”, își consumă energia creatoare în efemere texte cu miză (socio)politică. De la Eminescu până la Cărtărescu, publicistica politică tinde să le fie „călcâiul lui Ahile”, adeseori subiectul prea multor discuții, fiindcă trăim într-o cultură în care scriitorul X și pe artistul Y devin cunoscuți mai degrabă prin orientarea lor politică sau prin picanteriile biografice (mondene sau nu) decât prin operă.

Iată că prefer să mă opresc acum asupra expoziției pe care am omis-o din enumărarea de mai sus, și anume cea deschisă săptămâna trecută la Muzeul de Artă, „MASK 2015” a profesorului bucureștean Florin Stoiciu (fotografie, gravură și – în special – pictură), secundat de doi invitați, Costel Iacob și Ovidiu Ionescu (sculptură și ceramică). Vreau să trec mai întâi în revistă lucrările „tridimensionale”, cele mai multe fiind și destul de îndepărtate (din punct de vedere tematic) de partea principală a expoziției, ca să nu mai vorbim de panotarea incompletă sau cu desăvârșire absentă.

Lucrările din lemn din prima și ultima sală, aparținându-i lui Costel Iacob, prezintă mai mult interes din punctul de vedere al realizării tehnice (mai ales „Nodul vieții”) decât prin intenționalitatea exaltat-mistică („Ascensiunea” trădează tributul plătit formelor sculpturii brâncușiene). În schimb, mult mai subtile (și permițând o explorare mai captivantă) sunt lucrările expuse de Ovidiu Ionescu – ciclul de „recipiente” (arheologice în spirit) și „lucrările albe” (ambele serii fiind neintitulate, mi-am permis să le denumesc astfel), cu o abordare ce amintește de cultura japoneză, de „wabi-sabi” și de „zen”, obiecte cu atât mai stranii cu cât sunt privite cu atenție. Precum ființele unui alt regn, prezintă concomitent caracteristici organice și o răceală sfidătoare, opacă ritmului nostru omenesc. Prin elementele repetitive, dar asimetrice, ele s-ar putea însă încadra în sculptura postminimalistă.

Trecând acum la expoziția propriu-zisă, trebuie punctate de la bun început particularitățile demersului lui Florin Stoiciu. Cine intră cu scopul de a vedea pur și simplu nuduri feminine incitante și excitante nu va fi dezamăgit. Dar aici se ascund anumite subtilități care dovedesc o luciditate postmodernă în tratarea acestui gen pernicios (nudul). Prin tușele expresioniste și prin strategiile ideatice, lucrările sale țin în mod categoric de pictura figurativă contemporană. Este sesizabilă (și foarte importantă) includerea unei metafore a privitorului (și a creatorului care se autoportretizează) – o față cu forma cea mai simplă de mască, doar în jurul ochilor, pentru a explicita natura sa de voyeur prototipic -, care se insinuează în mai multe dintre picturi (transformând relația subiect-obiect într-un „ménage à trois”), dar care – într-un mod încă mai interesant – apare și într-o ipostază „concretă” (privind îndeaproape pânzele pictate, uneori cu suficientă tenacitate încât să ocupe „fraudulos” prim-plan-ul), în ciclul de fotografii din ultima sală, astfel încât vedem clar cum este exhibată confuzia dintre realitate și pictural pe care o întreține complicitatea libidoului.

Nu cumva în fața oricărui fel de pictură avem tendința „pornografică” de a cere imagini suficient de recognoscibile și de neproblematice încât să nu ne contrazică dorința, „principiul plăcerii”? Dacă gradul de detaliu acționează ca un lubrifiant, survine ca un abuz faptul că aceste picturi tind să ne reamintească faptul că sunt picturi, prin „nefinisarea” intenționată și prin oscilarea între fundalul cu funcție „decorativă” și exhibarea grilei, a rețelei de linii ca schelet al compoziției. Totuși, unele dintre aceste corpuri feminine sunt simplificate până la a sugera o flacără (aproape), deși postura și limbajul lor corporal frapează uneori. Dacă reacțiile noastre pot fi ușor de dedus în fața unora dintre lucrările mai sexualizate sau, dimpotrivă, străbătute de o oarecare sublimare onirică (iată juxtapunerea carnalitatății dorinței cu tendința onirică, „aripile imaginației”), ce ne facem cu acel straniu nud roșu contorsionat, privind înspre noi tocmai din partea de jos a tabloului?

Nudul este întotdeauna feminin și voyeur-ul mascat este vădit masculin – din această relație nu se iese, dar în lucrările lui Florin Stoiciu rămân sesizabile o ambivalență și o precaritate (a oscilației între lirism și luciditate) care le face mai relevante în momentul de față, la câțiva ani de la moartea pictorului Lucian Freud și la un secol de la celălalt Freud, psihanalistul Sigmund. Recomand celor care doresc să viziteze expoziția (care rămâne deschisă de-a lungul lunii mai) să nu treacă prea repede peste gravurile expuse în ultima sală, în care autorul volumelor „Materialitatea în gravură” (2006) și „Tehnici și maniere în gravură” (2010) duce voyeurismul din picturi în pragul vederii în infraroșu și – aș adăuga –  al abstracțiunii și al inconștientului. Un fel de triumf al ironiei, în pofida și datorită acestei epoci de sexualizare a oricărui mesaj vizual sau lingvistic: ne dăm seama, ca în „Eseu despre orbire” al lui Saramago, cât de diferit ar fi erosul nostru fără stimulii vizuali…