Acum fix 26 de ani (şi când eu aveam 15), la aceeaşi oră la care scriu aceste rânduri, eram în Piaţa Romană, în Bucureşti. Venisem cu o ceată de amici, cam veseli din fire, la care se asociase, instinctiv, şi-unul care greşise trenul, dar care avea asul din mânecă: două damigene de vin de cea mai bună calitate, făcut la ţară. Am mers ore întregi, cu inevitabilele opriri (fiindcă traficul era dat peste cap), sorbind dintr-una. În staţii, ne mai opream să strigăm, pe fereastră, chestii de genul „Mărăşeşti, Mărăşeşti / Hai cu noi în Bucureşti!”. Când am ajuns, într-un final, în Bucureşti, ne-au buimăcit din prima împuşcăturile. Nu ştiam de unde vin, încotro se îndreaptă. Unii dintre noi s-au lăsat instantaneu jos, şi au mers de-a buşilea. Mult mai târziu ne-am dat seama că se trăgea de peste tot, deşi nu era atins nimeni. Părea că este un joc virtual, aş zice acum – dar n-a fost.

Am luat-o înspre Piaţa Romană, din gară, pe jos, cu gândul să ajungem la Universităţii. Deşi drumul nu-i lung, îl făceam ca nişte lupi speriaţi – noaptea, într-un oraş străin, în care se auzeau focuri de armă. Scurtcircuitaţi. Păşeam, pe străzile întunecate, fără maşini, ca un fel de pantere roz. Pâş-pâş. Aproape că simţeam zgomotul paşilor noştri pe-asfalt mai tare decât vâjâitul trasoarelor. Noaptea părea luminată de ele, dezghiocată, scoasă din miezul ei tare. Părea că se desprinde, din ea, câte-o fâşie de întuneric. Când am ajuns în Romană, am dat de-o mulţime ce dădea rotocol pieţei, ascunsă după baricade, şi care cânta. Spun la propriu „cânta”, fiindcă de fapt astfel ea înfrunta gloanţele, pur şi simplu, inventând versuri, pe care le intona apoi, la modul aproape coral: „Ceauşescu şi Lenuţa / Vi s-a răsturnat bărcuţa!”. Am trăit atunci ceva apropiat, poate, doar de misteriile antice. Din păcate, am trăit şi imensa dezamăgire din urmă – din aceşti 26 de ani. Uneori, îmi doresc să fi fost asemenea chefliului care ne-a însoţit, şi care, cu damigeana rămasă sub braţ, a ieşit de după baricade spre centrul Pieţei Romane, în raza de foc, strigând „Le-arăt eu lor!” – şi pe care l-am văzut imediat căzând secerat – cu sângele amestecându-i-se brusc cu vinul.