De câtăva vreme, faptul că nu mai avem bărbați de stat, curajoși și responsabili, dispuși cu adevărat să își asume proiecte politice strategice pentru România, reprezintă o preocupare cinstită și apăsătoare a elitei acestei țări.
Nu mai avem bărbați de stat, aidoma celor ce vor fi fost în nesfârșite momente, adesea tragice, ale neamului nostru.
Încă și mai deplorabil mi se pare că nu mai știm a construi mecanisme de reinventare a lor. Nu mai știm a cere conduite politice superioare, nu mai știm a cere responsabilitate, nu mai construim caractere puternice în administrație și în viața cetății. Coborâm vertiginos, cu fiecare ciclu politic, cu fiecare an, standardele de calitate în viața socială a României – motivând cu anemia morală, globalizarea, Trumpii de cartier, crizele sistemice, evreii, rușii și americanii.
Penuria bărbaților de stat provine prioritar din sărăcia / subțirimea morală a păturilor mijlocii și a elitei culturale, politice și administrative, de la nivel central și local. Fără o asumare, de către aceste elite, a unui proiect de țară cu oameni de stat cu tot în el, nici un proiect pentru România nu poate fi valid, oricât l-ar inventa din nimic comițiile statale. Nu de un proiect de țară avem nevoie prioritară, ci de bărbați de stat (capabili să-l ducă). În absența acestora, proiectul nostru de țară ar fi o formă fără fond, indiferent de fizionomia, hărnicia ori inspirația sa narativă. Într-un singur caz poate fi altfel: proiectul nostru de țară să fie chiar inventarea marilor bărbați de stat (camuflați acum în lideri de mucava).
Cred că soiul fertil pentru producerea / reinventarea acestora ar trebui să aibă măcar trei-patru ingrediente obligatorii: elite politice, culturale și administrative responsabile și puternice, a căror presiune să genereze plusuri de asumare și conduite; conștiența publică a unui pericol iminent (Hanibal ante portas!), a unei crize care să-și producă anticorpii, răspunsul; coagularea unor așteptări și proiecții de amplitudine, orientarea eforturilor colective spre nevoi care transcend momentul fotografic al vieților noastre și, chiar / poate, norocul combinatoriu, imprevizibil, între șansele date și cele ratate (Audaces fortuna iuvat…).
Șansa surâde astăzi, ironic, celor care speră în secret să urce pe soclu: cu Dodoni la stânga și dreapta țării noastre, cu Dodoni pe fiecare centimetru de sol înăuntru, avem criza perfectă; numai oamenii de stat autentici ne pot scoate din ea…
Lamentația că nu avem modele și/sau înalți oameni de stat lasă în subsidiar viroze letale, de exemplu că responsabilitatea pentru acest eșec revine prioritar precarității elitei noastre. Cu greu îmi pot imagina că putem avea modele performante la vârf fără o verticală solidă a moralei. Penuria de bărbați de stat coexistă mimetic cu penuria de oameni gospodari la sate ori cu penuria de dascăli în școli. A incrimina exclusiv vârful pentru neperformanța producerii de virtuți înseamnă a citi eronat / parțial fotografia eșecurilor noastre de azi.
Soluția? Să reconsolidăm încrederea noastră în sine, morala publică, gestul exemplar, gestul generos, altruismul și generozitatea. Să reconsolidăm virtuțile rurale tradiționale: bunul simț, rușinea, cinstea, cartea și caracterul. Să îndrăznim să cerem elitelor (mici) gesturi mari și curajoase în fiecare zi. Să producem gesturi mari și curajoase în fiecare zi. Să producem caractere puternice. Să producem mici bărbați de stat la fiecare răspântie.
Ceilalți, marii bărbați de stat, nu vor întârzia să apară.
