S-au făcut 6 ani de când George Vasilievici a fugit dintre noi. Scurşi ca lava. Exact în această seară, acum 6 ani, George se prăbuşea în strâmtoarea fularului alb. Pe care, mai târziu, un alt poet important al generaţiei noastre, Marius Ianuş, aflat el însuşi ante portas, în acea perioadă, l-a denunţat prin volumul Refuz fularul alb. Am scris şi eu, cu furie şi durere, despre gestul aparent inexplicabil al lui George – o să reiau câteva fragmente aici. De ce spun că-i numai „aparent” inexplicabil? Fiindcă, fie şi doar la modul tragic, el marchează, ca o bornă, naşterea unei promoţii de creaţie – piatra de hotar care de-limitează. Este ca „Urletul” lui Edvard Munch – scurtcircuitează totul în jur. Ca o bombă atomică. Mă gândesc, câteodată, că moartea lui George Vasilievici a făcut posibilă consacrarea – reală – aşa-numitului Grup de la Constanţa. Mă gândesc ca la un erou sacrificial – aflat în clipa cronică, astrală, a pendulării. În acelaşi timp, şi înjur: s-a sinucis cu numai patru zile înainte de propria-mi zi de naştere (pe care, de atunci, n-am mai sărbătorit-o în vreun fel, în afara familiei). Am fost la o grămadă de slujbe şi parastasuri, la ore matinale la care, cum glumeam, nici George nu se trezise. Mai bine ar fi fost viu.

Iată un poem al lui Grigore Şoitu despre acel moment (sper să nu se supere dacă-l reproduc):

george vasilievici s‑a sinucis ?*

da. și nu e nimic poetic în asta…
mihuț îl caută la morgă.
mircea e supărat.
eu fac mișto.
mugur sună des.
drum bun, george vasilievici.
drum bun!
ai dat deja mâna cu M.M.

am și acum tricoul roșu
cu eminescu pe el
și ADN‑ul tău,
uscat între fibrele textile.

îl păstrez în bibliotecă,
între celelalte cărți.

*10.04.2010, Constanţa.

(foto: Manuela Şoitu)

Şi iată câteva fragmente din Priveghiul meu, publicat iniţial pe blog, aici şi aici (versiunea integrală o citiţi acolo):

Trebuia să merg la priveghiul lui George. Nu pot. Este deja al doilea din ultimele luni. Când mă gândesc la ce oameni a pierdut Constanţa numai în jumătatea asta de an mă zbârlesc de frică. Îmi spun că n-are rost să mă-nfricoşez, că lucrurile nu se sfârşesc şi n-au început aici. Mai degrabă decât frica de a-l fi pierdut pe George, prietenul meu, este frica de a fi pierdut o potenţialitate. Câte putea să facă el, în următorii 30-40 de ani, dacă n-ar fi ales să se sugrume cu un fular? Raportat la timpul efectiv, el a făcut cel mai mult dintre noi toţi – în 12 ani a publicat şapte volume, iar al optulea se pregătea să apară (unde? când? nu mai ştiu – dar până la urmă ar fi apărut). Nu pot să procesez lucrurile astea, de câteva zile mintea-mi este blocată, de parcă s-ar restarta în continuu. Aş vrea să scriu ceva despre George care să compenseze nepriveghiul meu. Îl priveghez aici – nepriveghiul este tocmai priveghiul meu. Am întâlnit astăzi la casa mortuară şi familia, şi ştiam ce ne comunică, numai din privirile îngheţate transmise nouă: sunteţi vinovaţi, de la primul până la ultimul! Şi într-adevăr aşa suntem: ne-am plecat cu toţii capetele, ochii, în faţa celor îndoliaţi. Fosta mea elevă, Anca, sora lui, avea o măreţie antică, tragic grecească. N-o mai recunoşteam pe mama lui George, îmbătrânită brusc. Dar amândouă au trecut impasibile prin faţa noastră. N-am îndrăznit nici măcar să ne apropiem pentru condoleanţe. Au intrat în casa mortuară şi, amândouă deodată, s-au prăbuşit plângând pe hubloul sicriului din care George, cu nările lui mari, ca de cal, părea că răsuflă încă.

Emilia se povesteşte a fost momentul astral al lui George – fără acest text, nimeni nu l-ar fi băgat în seamă. Şi poate că ar fi fost mai bine aşa, nu? Dar, dintr-o dată, din adolescentul întârziat pe care-l vedeam la şedinţele Cenaclului de Marţi a ieşit un poet gata format, parcă extras din coajă de ou. Îmi amintesc că unul din primele semne a fost, atunci când dădusem ca temă de lucru un icon extrem de banalizat şi folosit în spaţiul dobrogean, pescăruşul, faptul că George a venit c-un text în proză intitulat Pescarul rus. Toată lumea din cenaclu a izbucnit în râs când George a început să-şi recite ceremonios „tema de-acasă”. Şi totuşi, nu-mi închipuiam că ar putea face saltul către literatura „adevărată” atât de brusc. Dar s-a întâmplat. După un an-doi de frecventare a Cenaclului de Marţi, George a scos această capodoperă, clasicizată acum: Emilia. În continuare cred că este cel mai bun text al lui, şi regret că n-am avut prilejul să vedem şi altele. După Emilia, George n-a mai avut nevoie de justificare. În poezie, în proză, n-a mai contat nimc. În 7-8 ani, aproape c-a publicat (dacă nu, în orice caz a scris) câte un volum pe an. Sigur, există acolo poeme superbe, dar există şi unele care nu spun nimic. Toate acestea ne vorbesc, parcă, despre inegalitatea inerentă a oricărei activităţi: orice ai face, este într-adevăr bun-făcut doar dacă nu există termen de comparaţie – George după Emilia are inclusă în el această doză manieristă pe care şi-o auto-extrage.

EroTICA, ce vremuri! Singurul festival de artă erotică organizat (în două sau trei ediţii!), la propriu, vreodată la noi în ţară, asta poate şi pentru că, aşa cum scriam în prefaţa primei antologii, Ovidiu ne dădea practic „drepturi exclusive”. Revin acum pe marginea unei discuţii mai vechi, dar îmi pare că George a fost cu ideea, undeva în subsolul clubului de jazz al lui Harry Tavitian. Pe lângă faptul c-a publicat Emilia în antologia festivalului (prima apariţie ever în volum), George a făcut, practic, împreună cu Mugur Grosu şi alţi câţiva, a treia ediţie (şi cea mai spectaculoasă) a EroTICII – începută prin amplasarea de prezervative pe telefoanele publice din Constanţa şi încheiată cu înfăşurarea statuii lui Ovidiu într-o mare mantie roz. A fost un succes absolut, oricât nu-mi place mie s-o recunosc (fiindcă mă retrăsesem, sau mai degrabă ei se retrăseseră, din organizaţia care iniţial făcea festivalul) – şi cred că a fost singurul succes pe care l-a cunoscut vreodată Constanţa, de o asemenea amploare, pentru un asemenea eveniment, finanţat exclusiv din fonduri private. În fiecare dimineaţă găseam, în lift sau dacă nu în staţia de autobuz, afişe roz provocatoare. În fiecare noapte Mugur şi băieţii lui, printre care şi George, lipeau afişe în întreg oraşul. În fiecare zi lumea era altfel, şi din ce în ce mai erotică.