Este foarte amuzant că finalul ultimului roman al lui Cărtărescu, Solenoid, aminteşte cumva bizar de tema unui cunoscut serial SF – Stargate Atlantis, care debutează prin încercarea de a găsi oraşul originar al constructorilor porţilor galactice – Atlantis. Descifrând simbolurile acestor porţi (prin găurile de vierme) şi formându-le corect, suntem duşi într-o altă galaxie, pe oraşul submers al strămoşilor, care însă, poate zbura. A flying city? întreabă neîncrezător, cu umorul său caracteristic, generalul Jack O’Neill (întruchipat de actorul Richard Dean Anderson). I se răspunde: Yes, a flying city, and much more.
Bucureştiul lui Cărtărescu îşi ia zborul în finalul Solenoid-ului, decolând ca Atlantis-ul, din clipul de mai jos. Nu este întâmplătoare asocierea pe care o fac. Am retrăit-o în timpul lansării cărţii Ilenei Marin, de la Universitatea Ovidius, acum câteva zile, intitulată Victorian Aesthetics of Erasure (adică, „Estetica victoriană a ştersăturii”). Acolo, autoarea a pomenit, în relaţie cu scriitura serializată (în foileton, specifică perioadei victoriene) – de un model non-serializat, a cărui scriitură se şterge, definitiv, după simpla-i citire. Era vorba despre William Gibson – care scrisese un roman, distribuit, la acea vreme, pe dischete, ce se ştergea pe măsura citirii lui.
Am făcut alte conexiuni – mi-am amintit, de exemplu, că eu însumi scrisesem despre William Gibson, într-un text de prin 1998, Postmodernismul. Partea a doua. Că el fusese fondatorul curentului cyberpunk din SF-ul american – şi, altfel spus, creatorul unei realităţi virtuale de către cineva care nu folosise vreodată, până atunci, computerul (după cum se spune). Că din primul, şi cel mai cunoscut, roman al său – Neuromancer, se făcuse un film (mai de duzină), Johnny Mnemonic, cu Keanu Reeves în rolul principal, cel care avea să fie, peste câţiva ani, protagonistul trilogiei Matrix, sub numele de Neo (=Neuromancer?). Că Mircea Cărtărescu îl indicase, într-un interviu, pe William Gibson, alături de Thomas Pynchon, ca pe unul dintre modelele sale pentru trilogia Orbitor. Că toată această realitate virtuală este cât se poate de reală.
Probabil că vă întrebaţi de ce ne-ar interesa lucrurile astea. Răspunsul este anost, dar simplu, mai ales din perspectiva, ea însăşi atât de anostă, a alegerilor locale ce stau să vină. Îl voi vota pe acel candidat care va propune a flying city (fără much more), o Constanţă gata oricând să decoleze spre viitor.
