Ceea ce vreau să spun este că obiectul artistic în sine contează prea puțin. Oamenii – în special cei care critică arta [modernă] fără să aibă prea multe cunoștințe despre artă în general – ar trebui să înțeleagă faptul că atunci când aduc o critică unui artist, ei clădesc critica în interiorul unui sistem de valori. Spre exemplu, dacă spun despre un tablou pictat de Rafael Sanzio că este „frumos”, probabil că pornesc de la presupoziția că „frumos” înseamnă o reprezentare artistică cât mai apropiată de realitate. În schimb, dacă nu mă interesează deloc ca artistul să copieze cât mai fidel realitatea, pot spune că o „măzgălitură” ca a lui Pollock sau Kandinsky sunt net superioare creațiilor lui Goya. Ierarhizarea în artă ține de sistemul în care criticăm arta – dar acest lucru poate să fie relevant doar pentru un amator de artă, care nu e interesat de mesajul filosofic.

Odată cu apariția fotografiei, lucrurile s-au schimbat drastic. Artiștii au început să se întrebe ce sens mai are să reprezinte fidel realitatea, când ar putea la fel de bine să o fotografieze. Desigur, apariția fotografiei nu i-a oprit pe hyperrealiști să picteze într-o așa manieră, încât să-l facă pe privitor să se întrebe dacă pânza din fața lui a fost pictată, sau e doar o poză printată. Totuși, hyperrealismul poate părea irelevant pentru un cinic care cu o foaie și-un pix reușește să zguduie societatea în 5 minute. De altfel, și Picasso picta foarte „realist”; nu era vorba că nu o putea face, dar dându-și seama că realitatea poate fi capturată fidel mult mai ușor într-un alt mod (fotografie, film), a ales să prezinte o realitate alternativă. În fond, ce sens are arta la nivel înalt dacă nu este decât o simplă copie a realității? Prefer să privesc picturile lui Rothko, decât pe Rembrandt.

Dar, în ziua de azi, întrebarea pe care un artist autentic ar trebui să și-o pună ar fi: „Cum pot să trezesc societatea la realitate?” – și în nici un caz „ Oare s-ar vinde stilul meu?”. Și prea mulți artiști contemporani cad încă în capcanele unui construct social (simțul estetic), imitând fără rușine alți artiști bine cotați. De fapt, chiar și artiștii contemporani recunosc că arta a ajuns să se reducă la marketing. Peter Doig, un artist contemporan scoțian care a vândut o lucrare cu 26 milioane de dolari, spune într-un interviu că „nu există opere de artă, totul e marketing” – putem să-l mai contrazicem?

În fine, un artist ar trebui să fie un mic Socrate care îi determină pe oameni să-și revizuiască viața și modul în care înțeleg realitatea. În contextul actual, când hyperrealiștii reușesc să picteze tablouri perfecte din punct de vedere tehnic, ne-am putea întreba ce relevanță mai au artiștii din trecut – dar nu putem fi atât de naivi. Realmente, consider că termenul de „artă” este incomplet fără cuvîntul „manifest”, adică întotdeauna ar trebui să privim un obiect de artă drept unmanifest artistic, care în contextul social-cultural-istoric-politic în care s-a născut, a provocat societatea să-și revizuiască normele, credințele, aspirațiile etc. Chiar și în lumea artei din România, s-a produs o confuzie din cauza ignoranței maselor. Odată cu succesul artistului Adrian Ghenie -care prin picturile sale dorește să reamintească de o perioadă din istoria Germaniei când picturile erau arse de către naziști-, oamenii au început din nou să aibe reacții violente la adresa artei moderne. Neștiind care este motivul pentru care Ghenie pictează într-un anumit stil, oamenii l-au pus la perete: gloata ignorantă calcă în picioare ceea ce nu înțelege.

Dar în artă nu este mereu nevoie de o revolta împotriva trecutului. Deseori, artiștii duc mai departe proiectele neterminate a celor din trecut, sau pur și simplu se inspiră din arta lor, reformulând mesajul. Dacă analizăm arta lui Ghenie și o punem lângă un film de Tarkovsky, putem observa cu mare ușurință niște „împrumuturi”. Un artist contemporan precum Jonathan Messe duce mai departe stilul lui Jean-Michel Basquiat, chiar dacă o face în stilul propriu. În fond, nici nu contează care e sursa inspirației. Tot ceea ce ar trebui să ne intereseze în artă este de fapt propria persoană, respectiv impactul meu asupra societății (dacă sunt eu artistul): cu ce mă poate schimba un tablou, o sculptură, o melodie? Dacă un pisoar semnat de Duchamp sau un video cu Andy Warhol mâncând un hamburger (vroia să arate că oamenii se uită la orice atâta timp cât e făcut de un om faimos) șochează realitatea în așa măsură încât îi face pe oameni să gândească, înseamnă că manifestul artistic a avut efect – i.e. arta și-a atins scopul.

Un artist trebuie să fie un cinic, și asta e greșit în arta contemporană: că oameni lipsiți de profunzime și cultură profită de naivitatea snobilor care conduc industria, și se strecoară până în top, fără să aducă cu ei vreun mesaj; clădind mai departe iluzia unui gust estetic rafinat, prezentat sub forma unui rahat pictat minimalist. Proiectul avangardei a eșuat deoarece proștii au privit spre obiectul artistic, neînțelegând manifestul din spatele său. Și astfel maimuțele și tinerii artiști aspiranți au copiat fidel ceea ce se doarea a fi doar un instrument filosofic, nu un obiect frumos în sine.