Ceea ce s-a întâmplat, astăzi de dimineaţa, la biserica din Saint-Etienne-du-Rouvray, lângă Rouen – marchează sfârşitul unei epoci. Nici detonările sinucigaşe, nici intrările cu duba în mulţime, nici atacurile armate în cluburi sau restaurante nu au încărcătura simbolică pe care o are – cum s-a-ntâmplat acum – umilirea, îngenunchierea şi tăierea gâtului unui preot octogenar, într-o biserică. Nimic şi niciodată nu poate justifica un astfel de act – ca şi pe toate celelalte. Însă asta înseamnă, la modul propriu, că se atentează la însuşi spiritul civilizaţiei noastre.
Să ne-nţelegem, nu sunt nici măcar creştin practicant. Intru o dată pe an într-o biserică, cu aceeaşi plăcere cu care intru într-o sinagogă, sau într-o moschee. Spre exemplu, moscheea din Constanţa, în Piaţa Ovidiu, este cel mai spectaculos obiectiv turistic din întreg oraşul. Îmi dă senzaţia, atunci când urc scările – traseului parcurs pentru a ajunge în cupola Domului din Florenţa. Vreau, şi am nevoie – de diferenţă. Nu mă deranjează să aud limbi străine, celei oficiale, ba dimpotrivă. Iar oraşul în care locuiesc este – nici nu mai este nevoie s-o spun – foarte divers. Constanţa. Un oraş versatil – care se schimbă de la vară la iarnă şi de la iarnă la vară, într-un ritm indefinit.
Atentatul acesta, însă, echivalează cu un afront adus întregii noastre civilizaţii – de fapt, identităţii noastre – şi marchează un prag care nu mai poate fi trecut. Înţelegem – nişte nebuni, sub influenţa „jocurilor video” – au comis un masacru. Până la urmă şi noi l-am avut pe Breivik. Da, un psihopat a trecut cu maşina de îngheţată prin mulţime. Alţii s-au detonat în cluburi. Probabil le era foarte cald. Aveau nevoie de îngheţată. Dar acest ultim act (până când o să fie ultimul?) reprezintă umilirea, îngenunchierea, aproape completă a noastră. Şi, dacă nici acum nu se iau măsuri, până la urmă, ne vor lua şi nouă gâtul, ca şi preotului. Va fi decapitată o întreagă cultură, atât de veche că nici n-o mai zărim, în timp – vom intra în extincţie.
Şi-aş mai vrea să spun un lucru, ultimul. Atentat vine de la attentare (în italiană), care la rândul lui vine de la attemptare, în latină (de unde englezescul attempt) – iar acesta, din ad-temptare, care se trage din tentare. Este, cu alte cuvinte, o încercare, disperată adesea, tentantă, dar nereuşită în plan real, de a te impune. Este, practic, şi psihanalitic vorbind, o dovadă că nu te-ai impus. Prevăd, din păcate, un lung şir de astfel de încercări, şi mă întreb, cu groază, ce va face Europa pentru-a le preveni.
