Rezultatul referendumului din Marea Britanie are de ce să ne îngrijoreze rău, pe termen lung. Chiar dacă a fost la mustaţă. În următorii ani, vom vedea alte referendumuri în Scoţia, Catalunia, poate Irlanda de Nord (privind independenţa), sau în Olanda şi Franţa (privind apartenenţa la Uniunea Europeană – să nu uităm că ele sunt singurele care au respins, tot prin referendum, aşa numita Constituţie Europeană). Belgia, desigur. Transilvania, oare? Apoi, prin efectul de bumerang, vom asista la un alt referendum, în Canada, referitor la independenţa regiunii francofone Québec (a mai fost unul, căzut la limită). Şi, cine ştie, alte referendumuri în Texas (care n-are limbă oficială, dar în care 30 la sută din populaţie vorbeşte spaniola). Miza este uriaşă, şi cei care se bucură nu pot fi decât marii noştri vecini de la răsărit.
Este o problemă cu referendumul – el, oricum, nu poate fi aplicat imediat. Sunt mii de tratate pe care Marea Britanie ar trebui să le rezilieze în următorii ani, până la a ieşi efectiv din Uniunea Europeană. La rândul lor, acele referendumuri care vor avea loc, de exemplu, în Scoţia sau Catalunia – sau chiar în Québec, vor necesita remodelarea tuturor actelor semnate prin intermediul guvernului central, care, la rândul său, făcea parte, la acel moment, din Uniunea Europeană sau din vreo comunitate de liber-schimb, precum este cea nord-americană. Cu alte cuvinte, „ieşirea” dintr-un spaţiu de liberă-circulaţie mai degrabă complică, decât rezolvă, problemele. Este foarte simplu să ieşi – să intri-i mai complicat. Deşi, a doua economie europeană şi principala forţă militară nu cred c-ar ezita – în ambele situaţii.
Chestia-i mai gravă, aş zice. E un eşec în construcţia unei identităţi europene, constituită, ea însăşi, din multiple şi complexe identităţi – însă totuşi comune. O greşeală la baza acestei construcţii – ceea ce ea trebuia să-şi asume, de la bun-început, ar fi fost fundamentul creştin. Am vorbit despre conceptul de cittadinanza zero, prevăzut în primele versiuni ale „Constituţiei Europei”, despre faptul că individul, subiect al acelei „Constituţii”, era definit mai degrabă negativ, prin „drepturile” sale civile – care riscau să-i acopere, ca un văl, ca o burka, obligaţiile. Este, cumva, o politică a struţului, dusă ani de-a rândul, şi pe care criza financiară, apoi cea a refugiaţilor n-au reuşit decât s-o acutizeze. Brexit-ul e-o reacţie firească. Ceea ce urmează va fi, cu adevărat, interesant. Fiţi pe fază! Vorba cuiva – cine a vândut ieri lire sterline, azi e un om bogat.
