Noul idol al timpurilor moderne este Statul. Oamenii poftesc la el, „râvnesc puterea, și-întâi de toate pârghiile ei, bani cu duiumul — acești neputincioși! Priviți-i cum se cațără aceste sprintene maimuțe! Se agață toți, unii de alții, și cad cu toții în abis. Râvnesc cu toții tronul: aceasta este nebunia lor – de parcă fericirea-ar sta pe tron! Adeseori pe tron șade noroiul, și-adesea chiar tronul e-n noroi’’ .

Cei care slujesc noul idol sunt cei care fac din om o maimuță, lipsiți de voința creatoare aduc noroiul neputinței și noroiul faptelor pe ‚‚tron’’ în cățărarea spre vârf, călcând peste celelalte maimuțe. Însă ‚‚mai sunt suflete mari ce duc o viață liberă, oameni liberi’’, oameni ce nu se închină noului idol. Acolo unde noul idol, statul nu are putere, acolo se aruncă puntea spre supraom. Statul nu domină totul, ‚‚mai sunt destule locuri libere unde cei singuri sau pereche pot să respire suflarea mării liniștite’’ . După politicieni și stat, Zarathustra încearcă marea poeților. Marea poeților nu este mare a creației, este o mare searbădă, fără adâncime, ‚‚puțină voluptate și puțină plictiseală: e tot ce au ei mai de preț…își fac apele mai tulburi, să pară mai adânci’’ .

Zarathustra și-a aruncat mrejele în Marea poeților, sperând într-un pescuit bogat dar n-a prins decât capul unui zeu străvechi, o piatră. Nu neagă că mai există și perle în marea poeților, dar poeții, poate ei înșiși născuți din mare, seamănă cu ea prin înfumurare căci Marea este ‚‚păunița-păunițelor’’. Așa cum marea se joacă arătând evantaie de mătase și argint în fața oricui, chiar și-n fața unui bivol, privind fără să înțeleagă, la fel poeții au nevoie de spectatori chiar dacă aceștia nu sunt decât bivoli, ce doar privesc și aud fără să înțeleagă. Spiritul poeților este ‚‚păun între păuni și mare a înfumurării’’. Marea este tradiția unde sunt păstrate limba, morala, conceptele. Zarathustra spune că oamenii se plâng pentru că i-a deposedat de sute de cuvinte precum plată, răsplată, pedeapsă, război drept, faptă bună, dezinteres…dar ei sunt precum copiii cărora marea le-a luat scoicile cu care se jucau. Folosim limbajele, cuvintele, iar limba ne vorbește, înțelesurile venite din marea trecutului se joacă cu noi în timp ce noi ne jucăm inconștient cu ele. Însă valurile schimbării aduc ‚‚scoici pestrițe’’, reîncepând jocul, consolându-ne cu ele . Astfel marea este sursă și a schimbării, a transformării limbajului. Transformarea are nevoie de un spirit violent.

Zarathustra vorbește despre înțelegerea sa ‚‚sălbatică’’ ce ‚‚umblă pe mare’’, ‚‚fremătând de violența spiritului’’ . Înțelepciunea sălbatică a lui Zarathustra vine în contrast cu înțelepciunea ce-a devenit azil pentru poeți(aluzie la Platon), este ‚‚călâie’’, nu mai aspiră spre înălțimi, nu mai este cunoaștere profundă. Este înțelepciunea obișnuită a unor oameni țepeni, onești, netulburați de vânt sau de furtuni, doar slugi ale poporului . ‚‚Lumea-ntreagă e pe mare’’, lumea este în transformare, în creație și distrugere, depășind tradiția, ‚‚patria strămoșilor’’, ‚‚noi îndreptat-am cârma într-acolo unde se află patria copiilor noștri! Spre ea, mai furtunoasă ca marea însăși, se-nvolbură imensul nostru dor!’’. Creatorii sunt duri, ei trebuie să taie, să despice în timp ce oamenii sunt slabi, moi cu pieptul plin de renunțări și renegări .

Omul este lăsat în largul mării sale, fără a mai putea să se bazeze pe regulile moștenite, atunci când creatorul sfarmă tabelele de valori, de precepte, când din țara ‚‚Om’’ descoperită cândva, trebuie navigat spre țara numită ‚‚Viitorul omului’, părăsind țărmurile și adăposturile înșelătoare, minciunile luate ca adevăruri, minciunile legate de bine și de drept . Omul în largul mării sale ajunge în devenirea și în transformarea sa, având prilejul de a face drumul către sine. Zarathustra pe mare își învinge suferința, își domină destinul, jubilând solitar cu cerul deasupra sa, în ‚‚după-amiaza” transformării sale, la câteva zile distanță de Insulele Fericite . În Insulele Fericite sunt cei care pot rodi, poate fi viitorul, copaci vajnici roditori la malul mării, prinzând rădăcini pentru ca-n solitudinea lor să se cunoască pe sine în bătaia valurilor și a vânturilor puternice, devenind faruri ale vieții invincibile . ‚‚Omul este ceva ce trebuie depășit’’ către Supraom, urmându-se ce scrie pe noua tablă de valori ‚‚oricărui lucru o mai plină-ndeplinire’’ . A elibera trecutul din om, a depăși marea trecutului prin crearea viitorului, prin ‚‚creație de tot ce-a fost să se elibereze’’, devenind omul puntea spre Supraom și nu scopul .

Învățăturile lui Zarathustra sunt ca aurul soarelui scurgându-se în mare, când arde în asfințit deasupra apei nesfârșite. Încât pescarul cel mai sărac își aurește vâslele, el fiind cel care primește învățăturile lui Zarathustra prinzându-le din marea cunoașterii. Soarele este un simbol pentru Zarathustra. ‚‚Dor de creație…este orice iubire a soarelui!’’, ‚‚el vrea să soarbă marea și-adâncul ei să-l bea spre înălțimi, iar marea plină de dorință se înalță spre el cu mii de sâni’’ . Marea este infinitatea de posibilități ce pot fi realizate prin creație. Marea este viața plină de posibilități, ‚‚asemenea soarelui iubesc viața și toate mările adânci’’ spune Zarathustra. Soarele cu lumina sa scoate la iveală posibilitățile vieții, străbate adâncimile mării, cunoașterea fiind ridicarea la înălțime a oricărei adâncimi, scoaterea la lumină a tot ce este ascuns . Marea vieții este cea care îl alege pe Zarathustra târându-l către ea, fiind purtat către ea ca un fluviu de dragoste ce așteaptă a se revărsa . ‚‚Obosit de vechi limbaje’’, Zarathustra străbate drumuri noi. Ca toți căutătorii cutreieră pe marea cunoașterii, a explorării până va ajunge la Insulele Fericite unde-l așteaptă prietenii și dușmanii lui, toți făcând parte din fericirea sa căci ei îl vor asculta, ei îi vor primi cunoașterea sa. Ei vor fi discipolii, copiii viitorului, printre care va apărea Supraomul . În Insulele Fericite, smochinii rodesc, este abundență și frumos.

În trecut, oamenii privind peste mare îl invocau pe Dumnezeu însă Dumnezeu este o presupunere ce depășește voința creatoare a omului, omul nu poate crea un Dumnezeu, dar poate prin creație să se autodepășească către a deveni ceea ce este: Supraom. ‚‚Supraomul îl puteți crea. Poate nu voi înșivă…dar ați putea deveni strămoși ai Supraomului: și-ar fi cea mai înaltă creație a voastră’’.

Dumnezeu nu poate fi gândit, dar Supraomul da. O lume poate fi creată spre fericirea discipolilor cunoașterii. Dar pentru a crea trebuie îndurate multe suferințe și metamorfoze, marea fiind și simbol al suferinței, ‚‚talazuri de suferință și de mizerie’’ înconjurându-l pe Zarathustra pe drumul său. Marea îi rămâne dragă în ciuda împotrivirii ei: ‚‚dacă se agită-n mine plăcerea căutării, ce-mpinge către insule necunoscute corăbiile, dacă-n plăcerea mea e o plăcere de explorator: Dacă vreodată am strigat în culmea bucuriei: – O! Cum puteam să nu tânjesc după eternitate și după regele inelelor de nuntă – inelul reîntoarcerii?…căci ah! Eu te iubesc eternitate!’’.

Marea este loc al explorării (‚‚plăcerea căutării’’), al luptei devenirii (‚‚marea…mi se-mpotrivește’’), al libertății (‚‚m-am smuls din ultima verigă’’), al deschiderii fără limite în care poți pieri (‚‚nemărginitul mugește’’), este deschidere a timpului și spațiului pentru o nouă transformare, este simbol al eternității arătate în inelul reîntoarcerii. Reîntoarcere a valurilor, reîntoarcere la mare și spre mare, reîntoarcere a căutării, reîntoarcere în ciclul vieții, eterna reîntoarcere a repetării, a schimbării, a creației, a distrugerii, a vieții, a morții, a repetării… Zarathustra între ‚‚două mări colindă’’, ‚‚între trecut și viitor’’, tânjind după eterna reîntoarcere a creației și distrugerii, după întoarcerea în viitor a creatorilor. În marea viitorului , se vor întoarce creatorii, depășind omul, devenind supraoameni. Creatorii întorcându-se pe țărmurile de care s-au desprins evadând peste mări, revenind și apărând unul câte unul printre oameni, chiar printre cei de pe țărmurile mării celei negre.

citate din Friedrich Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra, trad. Ștefan Aug. Doinaș, ed. a 3-a, Humanitas, București, 2000,