Recunosc, vin în Bucureşti doar cu şlapii. Fac parte din uniforma mea. M-a ironizat de curând diacritica, adică aia care păzeşte ortografia limbii române. Dacă-ţi dă ea în cap, eşti terminat. Terminat eşti oricum, indiferent dacă-ţi dă în cap sau nu. Subiectul despre care vorbeşte (ea sau alţii) este de la bun început terminat. Este nihilizat. Redus la nimic. Dacă scrii că Bucureştiul este un oraş murdar, ţi se spune că şi mai murdară este Constanţa. Şi că ce-ai căuta tu (cetăţean român) într-un oraş precum Bucureştiul, foarte curat şi spălat, doar ca să te duci la un târg de carte? Stai mai bine acolo, în vizuina ta, că oricum suntem prea deştepţi pentru tine.

În anii ’80, când aveam vreo 12 ani, colindam împreună cu tatăl meu, în timp ce mama era internată la Spitalul Militar, la pas Bucureştiul. Desigur că în şlapi. Ţin minte cum am văzut prima mea Dacie 1310, dintr-o terasă unde beam bragă, pe lângă sediul Romfilatelia, cu şlapi, fireşte. Mă întorceam, când fratele meu locuia în Bucureşti, de prin fel de fel de tabere literare pentru a lua o bere cu el în Bucureşti. În şlapi, evident. Peripatizam, cu Marin Mincu, prin Cişmigiu, prin 1997, în şlapi. Doctoratul l-am dat tot în şlapi – comisia chiar mi i-a admirat. Post-doctoratul, susţinut la Academia Română, a fost tot în şlapi – ţinută obligatorie pentru un constănţean de rând.  Chiar cred că m-am născut în şlapi. Şlapii au fost prima mea mamă.