Popper propune o metodă oarecum dialectică, căci procesul de verificare prin care trece o teorie [logică sau matematică] presupune atât testarea ei (încercarea de a o infirma), cât și încercarea de a o demonstra, respectiv de a-i infirma negația. Astfel, apropierea de adevăr – sau mai bine zis de un rezultat satisfăcător – se face testând fiecare probabilitate, eliminând pe parcurs teoriile care par să fie nefondate. Situația este asemănătoare și în cazul științelor empirice, dar o diferență importantă constă în faptul că se pot aduce argumente empirice (bazate pe experiență). În fine, în cazul teoriilor filosofice, revine întrebarea pusă de curând, și anume e posibilă evaluarea critică a acestor teorii dacă nu sunt nici demonstrabile, nici infirmabile (nu le putem testa propriu-zis)?
Desigur, probabil că ar fi imposibil să tranșăm o distincție clară între teorii filosofice adevărate și teorii filosofice false, dar ne putem folosi de niște tehnici propuse de Karl Popper pentru a restrânge puțin cercul teoriilor [considerate] adevărate. El oferă un exemplu, și anume posibilitatea existenței unei formule magice în latină, care pronunțată într-un anume mod, poate vindeca orice boală. Testarea acestei afirmații ar fi imposibilă, iar caracterul ei este neinfirmabil, având în vedere faptul că există o sumedenie de formule în latină, și la fel de multe moduri în ar putea fi rostite (i.e. ar fi imposibil să testăm toate combinațiile posibile). Mai departe, Popper face apel la experiență, sugerând – pe baza cunoștințelor noastre despre boli – că posibilitatea existenței acestei formule este mai mică decât posibilitatea ca această formulă să nu existe. Așadar, aplicând această concluzie și altor cazuri, ar trebui să ne gândim dacă posibilitatea ca X să existe este mai mare/mai mică decât ca acel ceva să nu existe.
Totuși, venind ca o extensie a argumentului lui Popper – putând constitui totodată o critică -, ceea ce zice David Hume, mi se pare relevant discuției de mai sus. În „Cercetare asupra intelectului omenesc”, Hume afirmă că „un om se face vinovat de o aroganță de neiertat când conchide că un argument nu există de fapt, numai fiindcă acesta a scăpat cercetării sale […] chiar dacă toți învățații mai multor epoci s-au ostenit fără folos în cercetarea unui anumit subiect, s-ar putea să ne pripim trăgând în mod categoric concluzia că, prin urmare, subiectul trebuie că depășește puterea oricărei înțelegeri omenești.”² Așadar, întorcându-mă la exemplul formulei magice, aplicând critica lui Hume, mă pot gândi la un exemplu paralel care ar putea desființa tehnica lui Popper de a restrânge cercul teoriilor adevărate. Și anume, putem să ne gândim că experiența omului din antichitate l-ar fi determinat mai degrabă să creadă că nu e posibil să existe un obiect care să ducă omul pe Lună, decât să creadă în existența acestuia. Iar faptul că înclinăm mai degrabă să considerăm existența rachetei mai plauzibilă decât existența acelei formule magice ține de contextul spațio-temporal în care ne-am născut – i.e. strania relație dintre experiența pe care o avem, și ceea ce considerăm ulterior ca fiind „rațional” să credem că există [tot pe baza experienței]. În alte cuvinte, tindem să credem că un lucru e mai degrabă probabil să fie fals decât adevărat în funcție de experiența pe care o avem – dar experiența personală sau a întregii umanități vreme de mai multe generații e posibil să fi omis un anume lucru (e.g. acea formulă), astfel credința conform căreia existența respectivului lucru mai e degrabă imposibilă decât posibilă poate să fie nefondată (sau cel puțin atacabilă).
În fine, așa cum punctează și Popper, „caracterul logic sau empiric neinfirmabil al unei teorii nu este un temei suficient pentru a susţine că teoria este adevărată”³. Acest lucru ar putea veni ca răspuns imediat criticii de mai sus, semnalând totodată faptul că ar putea fi periculos să luăm în considerare orice afirmație doar din simplul fapt că respectiva afirmație e neinfirmabilă. Am putea ridiculiza ceea ce susține Hume, arătând că dacă am aplica modul de gândire sugerat de el, am ajunge să nu mai negăm nici o afirmație din simplul motiv că e posibil să ne fi scăpat cercetării noastre.
Mai departe, Popper propune ca acele teorii filosofice care nu sunt mai mult decât simple aserțiuni izolate despre lume, aruncate spre noi cu pretenția de a le accepta așa cum sunt sau nu, neavând tangență cu altceva, să fie scoase din discuție. În alte cuvinte, faptul că eu afirm despre X un lucru ce nu poate fi verificat și nu precizez în ce context respectiva teorie e relevantă într-o problemă concretă sau dacă vine ca rezolvare pentru o problemă, respectiva teorie trebuie sustrasă oricărei discuții. Mă pot gândi spre exemplu în acest caz la o teorie filosofică ce gravitează în jurul unui concept spiritual – concept metafizic ce probabil nu desemnează absolut nimic. În acest caz, orice discuție rațională este în van, căci pe lângă lipsa de sens a conceptului, este de asemenea imposibil să discutăm despre respectivul concept deoarece lumea în care el există [sic!] este izolată, ruptă de orice alt domeniu al cercetării noastre (e.g. putem discuta despre îngeri și cum arată ei zile în șir, dar este irelevant atâta timp cât nu avem acces direct la informație, căci se poate afirma orice despre ei). Așadar, Popper face încă un pas înainte, eliminând încă un tip de teorii filosofice din cadrul discuțiilor noastre.
O altă observație importantă pe care Karl Popper o face ar avea legătură cu eroarea logică informală a falsei dileme. Dacă avem două teorii neinfirmabile incompatibile, ce nu pot fi ambele adevărate în același timp, nu rezultă din caracterul neinfirmabil al unei teorii adevărul ei. Adică dacă avem X și Y teorie despre lume, nu rezultă că una din ele trebuie să fie adevărate, doar pentru că nu pot fi ambele adevărate în același timp și nu pot fi infirmate.
Ca ultimă observație, cred că teoriile neinfirmabile ar putea fi validate prin mijloace iraționalesau supraraționale. Adică am putea valida o teorie spirituală testând-o, dar dezavantajul în acest caz ar fi că nu am putea discuta obiectiv cu nimeni despre respectiva experiență (care poate fi o simplă decepție), deci am putea foarte ușor să cădem în eroare.
În concluzie, voi aminti un pasaj din „Metafizică şi criticabilitate”, unde Popper zice că:
„soluția unei probleme filosofice nu este niciodată definitivă. Ea nu se poate baza pe o demonstrație definitivă sau pe o infirmare definitivă: aceasta este o consecință a caracterului neinfirmabil al teoriilor filosofice. [Soluția] se poate baza însă pe examinarea conștiincioasă și critică a situației problematice și a presupozițiilor ei adiacente, precum și a diverselor căi posibile de rezolvare a ei.”4
Fiind conștienți de posibilitatea ca în ciuda eforturilor noastre intelectuale, problemele filosofice neinfirmabile să rămână în continuare fără un răspuns, se pare că rațiunea nu este suficientă(chiar dacă este necesară) rezolvării problemelor filosofice.
1. Karl Popper-Filosofie sociala și filosofia științei, Ed. Trei, p. 223
2.David Hume – Cercetare asupra intelectului omenesc, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1987, pg 117
3. Karl Popper-Filosofie sociala și filosofia științei, Ed. Trei, p. 221
4. Karl Popper-Filosofie sociala și filosofia științei, Ed. Trei, pp. 225-226
„Solutia unei probleme filosofice nu este niciodata definitiva”–nu pot fi de acord cu Popper deoarece exista probleme filosofice care sunt rezolvate odata pt totdeauna, numai ca aceste probleme,nefiind doar filosofice ci si stiintifice, nu au fost rezolvate de filosofi ci de oameni de stiinta si nu prin metodele filosofiei ci cu metodele teoretice si tehnologice oferite tot de stiinta:de exemplu originea omului si a altor specii ,statutul de planeta al pamantului si de stea al soarelui , originea,expansiunea si varsta aproximativa a universului.Deci depinde de problema.Dar pt acele probleme care sunt exclusiv filosofice, e posibil, ramane de vazut,Filosofii viitorului in care Nietzsche isi punea speranta, urmeaza sa decida.
„Se pare ca ratiunea nu este suficienta (chiar daca este necesara) rezolvarii problemelor filosofice.”Cu asta sunt de acord, datorita gradului de dificultate al problemelor filosofice ce decurge probabil din caracterul lor foarte general.Problemele (de toate felurile) ar putea fi clasificate, dupa gradul lor de dificultate in cateva categorii:1) problemele a caror rezolvare nu necesita o inteligenta deosebita,e suficienta cunoasterea teoriei, aceste probleme fiind mai degraba niste exercitii de atentie:de exemplu rezolvarea unei ecuatii:un copil mediocru o poate rezolva daca stie formulele;2) probleme care necesita inteligenta, simpla cunoastere a teoriei nemaifiind suficienta ,care cer o anume intuitie, un efort personal, pe care nu le pot rezolva elevii mediocri ci doar olimpicii;3)probleme pt care nu mai e suficienta nici inteligenta, e nevoie de o anumita varsta psihologica,adica de maturitate, calitate pe care copiii, oricat de inteligenti ar fi, nu o pot avea deoarece maturitatea, spre deosebire de inteligenta, nu e o calitate innascuta ci dobandita in urma unui proces; 4) probleme pt care nu mai e suficienta (dar ramane necesara) nici macar acea maturitate pe care anticii o numeau intelepciune:probabilitatea ca un om sa intruneasca conditiile necesare rezolvarii unei astfel de probleme sunt mult mai mici decat sansele sa indeplineasca una singura dintre ele :geniul (calitatea innascuta) si maturizarea maxima (calitatea dobandita):la fel cum sansele sa cada o anumita varianta cu un singur zar sunt de vreo sase ori mai mici decat sa cada o anumita varianta cu doua zaruri.Asa imi explic eu ca ” experienta omului din antichitate l-ar fi determinat mai degraba sa creada ca nu e posibil sa existe un obiect care sa duca omul pe luna decat sa creada in existenta acestuia”– prin fapul ca aceasta problema ,fiind o problema filosofica, e din categoria a patra.Daca am inlocui problema mersului pe luna cu problema calatoriei extragalactice sau cu problema nemuririi (o problema destul de neimportanta pt mai toti filosofii), am vedea ca omul actual nu-l depaseste prea mult pe omul din antichitate :problema posibilitatii nemuririi (fizice) ramane la fel de neinfirmabila pe cat e de nedemonstrabila.Cazul Isus:invierea lui Isus e tratata de teologia oficiala exclusiv dogmatic:o chestiune de credinta pura.Dar de ce sa cred?Asa s-ar putea intreba cineva care vrea doar sa inteleaga, nu sa creada sau sa nu creada.Pt a stramuta invierea (cu moartea pre moarte calcand) din taramul credintei exclusive in cel al analizei si sintezei, trebuie transmutat mitul invierii dintr-o dogma rigida intr-o chestiune legata despre o performanţa mistica:in religiile cu teologii profunde (crestinism si budism), evolutia spirituala este , teoretic (si numai teoretic!) ,infinita.Poate ca Isus nu intrunea cele doua naturi (umana si divina) ci intrunea doar cele doua conditii necesare rezolvarii unei probleme din categoria a patra:ceea ce era necesar si suficient.
Revenind la problemele filosofice, ele se deosebesc de cele stiintifice nu doar prin gradul lor sporit de dificultate ci si prin seriozitate, adica prin faptul ca sunt complet lipsite de caracterul ludic.O problema stiintifica, chiar si atunci cand trateaza un aspect mai general al fenomenologiei materiale, are un caracter mai mult sau mai putin ludic, de joc:deoarece oricat de generale ar fi niste probleme stiintifice, ele sunt mai mult sau mai putin inrudite sau asemanatoare cu niste probleme stiintifice concrete, se aseamana mai mult sau mai putin cu o problema de sah, au ceva distractiv, sunt un cockteil de seriozitate si divertisment intelectual.Pe de alta parte, filosofia trebuie sa imprumute de la stiinta caracterul impersonal al acesteia pt ca adevarurile importante nu pot fi decat impersonale, si tocmai in asta consta frumusetea lor care se deosebeste de frumusetea artistica in care se reflecta personalitatea creatorului artist, asa cum se deosebeste barbatul de femeie. Pana acum, filosofia e mai degraba o enciclopedie de opinii personale, de incercari de a fundamenta filosofic o ideologie, de a furniza o conceptie despre lume cu rol de de fundament unei conceptii despre om prestabilita (optimism sau pesimism, umanism sau antiumanism, egalitarianism sau anitegalitarianism).Pe scurt, filosoful trebuie sa descopere, nu sa creeze.Si nu toate problemele filosofice pot fi rezolvate de oameni de stiinta si prin metodele stiintei deoarece nu toate problemele filosofice sunt legate de fenomenologia materiei. iar stiinta nu poate depasi granitele acesti fenomenologii.