Acum, că au trecut alegerile, să ne întoarcem la lucrurile serioase. Luaţi loc, vă rog. Nu vă-nghesuiţi! Am să vă descriu, în rândurile următoare, cuvântul care poate schimba lumea. În fapt, impropriu spus: litera care ne-o schimbă. V-aţi aşezat? Aveţi floricele, Cola? Bine, să-ncepem.
Totul a pornit de la o vizionare, în familie, a ultimei versiuni a Celor trei muşchetari, cea din 2011, în regia lui Paul W. S. Anderson. Am scris atunci un articolaş, intitulat Muşchetarul din noi, criticat din cauză că însuşi titlul ar fi fost greşit: Muschetarul (de la muschetă, nu-i aşa? explicaţia cea mai simplă) şi nu Muşchetarul. Am mai scris, acolo, despre faptul că versiunile succesive, adăugate, ale vechilor naraţiuni ne schimbă complet epistema, orizontul de cunoaştere. Şi pentru asta am fost ironizat. Însă, dacă vedem muşchetari duelându-se în zeppeline, trăgând cu mitraliere, o Milady furioasă ca-n Matrix, luptându-se cu zeci de androizi, parcă, cu secvenţe de încetinire, reluare, stop-cadru – nu-i aşa c-avem o percepţie diferită asupra Celor trei muşchetari – care, oricum, sunt patru? Filmul, cum spuneam, aduce foarte mult cu Romeo + Juliet al lui Baz Luhrmann, sau cu Wild Wild West al lui Barry Sonnenfeld. O retro-ucronie. Adaptarea postmodernă a unei (meta)naraţiuni consacrate.
Problema-i mai adâncă, îmi pare, şi-am tot săpat ziua asta ca să aflu câte ceva. Cum spunem: muşchetar sau muschetar? Aparent, termenul vine de la muschetă, flintă, folosită în secolul al XVII-lea. Dar de la ce vine muschetă? Ei bine, am aflat că de la mosca – în italiană, adică, pe româneşte, de la muscă. Un glonte care iese din puşcă, din flintă, ca o muscă – sau ca un ţânţar (dovadă termenul englezesc: mosquito). Şi, este clar că în 1853, când s-a publicat la noi prima traducere a Celor trei muşchetari, nimeni nu mai folosea flintele. Altfel spus, cuvântul muşchetar a intrat în circuitul lingvistic exclusiv pe cale cultă, după publicarea versiunii iniţiale. De atunci, şi până în 2000, toate traducerile (şi sunt multe), au folosit titlul Cei trei muşchetari. Puteţi verifica aici.
Cum observaţi – diferenţa dintre muşchetar şi muschetar constă doar într-o literă: mai precis, într-o sedilă. E cu „ş”, sau cu „s”? Oricât v-ar veni de greu să credeţi, distanţa dintre aceşti „ş” şi „s” este mare. DOOM 2 (Dicţionarul Ortografic, Ortoepic şi Morfologic, cel din 2010) dă ambele variante ca fiind corecte, numai că o preferă pe a doua, adică inversează ordinea: întâi muschetar, apoi muşchetar. Ziceam că ambele vin de la muscă, nu? Adică o muscă, două muşte („s” s-a transformat, la plural, în „ş”). Atunci de ce nu un muschetar, doi-trei-patru muşchetari? Toate astea îmi sună – şi le-a sunat probabil tuturor traducătorilor romanului lui Dumas, redundant – muschetar este o reconstrucţie savantă, artificială, stridentă, a unui termen neologic intrat în limbajul nostru abia la apariţia ediţiei iniţiale, în 1853. Muşchetar este, în realitate, termenul corect.
Restul este hipercorectitudine – care este ea însăşi o greşeală – cam în sensul în care spunem piftea în loc de chiftea, fiindcă ne imaginăm că-i forma corectă a unei pronunţii moldoveneşti – de tipul chicior, pentru picior. Muschetar nu-i decât forma hipercorectă pentru muşchetar. Încercăm să raţionalizăm o variantă care s-a impus prin uzul lingvistic, s-o transferăm în dicţionare, deşi zecii de traducători, de vreo 170 de ani încoace, au impus sintagma Cei trei muşchetari – care nu vor fi niciodată muschetari. Însă, chiar acest efort de sistematizare ne-arată un lucru important: c-am trecut Iordanul. Voi folosi un scurt citat din filosoful Jacques Derrida, pentru exemplificare:
Cât despre Schibboleth, e un cuvânt „pe care l-am numit ebraic, dar care există, cum ştim, într-o întreagă familie de limbi: feniciană, iudeo-aramaică, siriacă”, fiind „traversat de o multitudine de sensuri: râu, curent, spic de grâu, ramură de măslin. Dar dincolo de aceste sensuri el a dobândit înţelesul unei parole. Era folosit în timpul războiului sau după acesta, la trecerea unei graniţe aflate sub supraveghere. Conta mai puţin înţelesul său decât felul în care era pronunţat. Relaţia sa cu sensul sau cu referentul era suspendată, neutralizată, pusă între paranteze: opusul, s-ar putea zice, unei epoché fenomenologice, care prezervă, înainte de toate, sensul. Efraimiţii fuseseră învinşi de către galaadiţi; dorind să-i împiedice pe soldaţi să fugă traversând râul (Schibboleth înseamnă şi râu, fireşte, dar nu acesta a fost neapărat motivul pentru care cuvântul a fost ales), obligau fiecare persoană să rostească Schibboleth. Cum efraimiţii erau cunoscuţi pentru inabilitatea lor de a pronunţa corect schi / şi-ul din Schibboleth, care devenea pentru ei, în consecinţă, un nume «de nepronunţat», ei rosteau sibboleth, şi, la frontiera invizibilă dintre schi / şi şi si, se trădau santinelei devenind susceptibili de pedeapsa cu moartea [«Atunci puneau mâna pe el şi-l junghiau la vadurile Iordanului…», în Cartea judecătorilor]. Îşi trădau deci diferenţa aratându-se indiferenţi faţă de diferenţa diacritică dintre schi / şi şi si; fiind astfel marcaţi ca incapabili să remarce o marcă astfel codată. Toate acestea se întîmplau la ţărmul Iordanului.
Ei bine, stimaţi cititori, aţi văzut în ce constă diferenţa dintre şi şi si? Îi „junghiau la vadurile Iordanului”. Când trecem de la şi la si, un singur cuvânt – dar ce spun, o singură literă, o sedilă abia – poate schimba lumea. Ceea ce se adaugă, al patrulea muşchetar care există în noi, transformă complet lucrurile. Este, cum ziceam, o altă epistemă, care se modifică insesizabil – toată pentru unul şi una pentru toţi.
