„Dă, Doamne, să nu pice Eminescu” (la Bac, la evaluarea națională, la teza semestrială, la olimpiade)- e una dintre mantrele elevilor din România. Există o eminescofobie în școala românească și îmi asum integral ce spun.
Adevărul e- și am preferat să o spun azi, ieri era cumva inadecvat- că în școala românească există un dopaj uluitor, ucigător de creativitate, de emoție și pietate față de textul scris, o luare în răspăr a poeziei în general prin de-poetizarea ei, prin poluarea textului cu noxele unor expresii-clișeu înțepenite, deplasate pur și simplu, unele sinistre chiar. Ajungi în clasa a V-a să îl detești pe Eminescu, pentru că tu nu îl primești pe Eminescu, ci tone de pagini apocrifice din celebrele „cărți de comentarii”, monomaniile și idiosincraziile autorilor și pe care, bulimic, le mesteci și tu, le așezi apoi pe foaia de examen cu grija paranoică să nu fi uitat ceva din ce a spus domnul sau doamna autoare de comentariu literar.
Înveți zeci de pagini de „comentariu” fără să înveți o poezie de la un capăt la altul, fără să te cerți cu autorul de pe poziții egale ( îmi cer scuze pentru anti-smerenie, dar cu autorul vorbești la per tu, nu cu dvs, nici cu „domnul luceafăr”, „domnul bard” etc, nici cu Dumnezeu- dacă vorbești- nu vorbești cu dvs), să iubești sau să detești autorul, dar să-l înțelegi, asta e prima raportare emoțională sănătoasă.
În liceu, începi să înțelegi că e „genial”, dar ești deja obosit de clișee și comentarii date- infatigabilă munca asta de comentator de text literar!- și îl refuzi, gest de dizidență, o delimitare a tinerescului. La olimpiadele- chiar și cele naționale- Eminescu e ca un pariu hipic, dar ceva mai sofisticat: „ce pică din Eminescu?” Ei bine, e un truism, dar Eminescu „pică tot timpul la olimpiade”, și am impresia că verbul e folosit potrivit: chiar e un picaj, o coborâre, dar fără apropiere, fără să fie apropriat și apropiat, ci doar coborât iar în zeci de pagini scrise, chinuite, uneori cu sânge (îmi povestea o profesoară de română că a găsit sânge pe o teză; am intuit că autorului îi sângerase nasul de emoție și teamă). Altfel, la olimpiadele de română- pe vremea mea tautologic numite „Concursul Național Mihai Eminescu”- îți sângerează nasul de grijă și teama paroxistică. Cum să nu ai o relație sănătoasă cu textul când îți sângerează nasul?
Avem, deci, din școală, o legătură bolnăvicioasă cu Eminescu și mi-e teamă că nu avem vreme, istețime, intuiție să îl revizităm cum se cuvine, să ni-l apropriem, chiar să îl iubim dacă alegem, să nu ne placă onest și argumentat, dar să-l înțelegem. Abia după câteva olimpiade în care m-am rugat să nu „pice Eminescu” sau, după caz, „să pice”, abia după ce m-am despărțit de el ani de zile, am ajuns la o relație sănătoasă și curată cu Eminescu. Am ajuns chiar să iert cărțile de comentariu, deși lumea și poezia ar fi multe mai bune dacă cineva le-ar face să dispară. Mă ofer să particip la acest ritual al exorcizării poeziei.
